De vorbă cu... (XXII) - Andrei Cristea - Gala HOP, 2023

Andrei Cristea, vârsta: 24 ani, născut în Bacău, rezidență actuală: București

Studii: U.N.A.T.C "I.L. Caragiale" București, Facultatea de Teatru, Specializarea Artele spectacolului - Păpuși și Marionete, clasa lect. univ. dr. Dana Voicu, conf. univ. dr. Ioan Brancu, lect. univ. dr. Anca Bodolan-Oprișan, promoția 2017-2020 (licență) // U.N.A.T.C "I.L. Caragiale", București, Facultatea de Teatru, Specializarea Teatru de Animație, clasa conf. univ. dr. Gabriel Apostol, promoția 2020-2022 (master)

Participă la Gala HOP 2023, la secțiunea Individual cu momentul Intelectual kinks.

Oana Balaci: Cum te vezi tu? Cum crezi că te văd ceilalți?
Andrei Cristea: Mă văd un tip extrem de calm și răbdător, sincer și de încredere, cu frici și insecurități, de multe ori mult prea rațional, unul care nu prea știe să renunțe, chiar și-n acele cazuri când e conștient că i-ar fi mult mai bine dacă ar face-o. Îmi place să spun că sunt un om mare cu un suflet pe măsură. Cum mă văd ceilalți? Vreau să cred că toți oamenii dragi mie, prietenii și colegii cu care am lucrat până acum mă văd ca fiind o persoană pe care se pot baza mereu, căreia să îi poată spune liber și direct orice le-ar sta pe suflet. Cei care nu mă cunosc s-ar putea să mă vadă la început ușor arogant, dar acest lucru se datorează, cred eu, faptului că în cercuri noi de oameni sunt extrem de retras, tăcut, introvertit.

O.B.: Care a fost momentul în care ai realizat că îți dorești o carieră în actorie?
A.C.: Primul contact pe care l-am avut cu teatrul a fost în liceu, pe vremea când eram membru al trupei de liceeni Nobody's Group. Trupa de teatru a reprezentat cel mai bun mijloc prin care aș fi reușit să valorific, la momentul respectiv, tot acel timp liber pe care îl aveam. În vara lui 2014 lucrurile aveau să se schimbe. La ediția festivalului Magic Fest Suceava din acel an am avut oportunitatea de a lucra sub îndrumarea lui Liviu Chițu și Lucian Ionescu la un scurt spectacol cu adolescenți din mai multe părți ale țării. Tot acel proces de lucru la spectacol prin care am trecut cu cei doi traineri (timp de aproape două săptămâni) m-a făcut să mă gândesc într-adevăr la alegerea unui drum în această direcție a artelor spectacolului. Trei ani mai târziu mi-am luat inima în dinți și le-am explicat părinților că asta vreau să fac. Dar 100% sigur de alegerea pe care o făcusem am fost după spectacolul Demnitate cu Marius Manole și Șerban Pavlu. Publicul era pur și simplu în delir. Actorii ieșeau, tot ieșeau și publicul tot nu se oprea. Asta a durat câteva minute bune, timp în care am fost martor la zâmbetele din colțul gurilor celor doi, sclipirea din ochii spectatorilor ce aplaudau cu ardoare. Simțeam cum energia parcă plutește în toată sala. Savuram tot momentul cu lacrimi în ochi. Aplaudam la rândul meu atât de tare și înfocat încât am rămas cu roșeață și furnicături în palme mult timp după ce m-am oprit. Acela a fost momentul în care am știut că sunt pe drumul cel mai potrivit.

O.B.: Cum te ajută (sau încurcă) actoria în viața de zi cu zi?
A.C.: Clar simt că reușesc să fiu mult mai prezent în timp și spațiu. Privesc oameni, îi analizez, imit ceea ce mi se pare ofertant și înmagazinez, căci cine știe când poate îmi va fi de folos. De multe ori chiar mă amuz copios de reacțiile oamenilor, imaginându-mi numai ce gând anume ar fi putut stârni în ei respectivele reacții ale feței / corpului. Chiar mi s-a întâmplat asta de curând. Eram în metrou, iar în fața mea era o doamnă care tot se uita la îmbrăcămintea unei tinere de aproximativ vârsta mea, tânără îmbrăcată d.p.m.d.v. decent, nimic vulgar, casual chiar. Și această doamnă îi tot scana corpul din cap până-n picioare până când la un moment dat, într-o fracțiune de secundă, chipul i s-a turtit într-o grimasă ce exprima în mare dispreț. Instant m-am amuzat și mi-am mutat privirea pentru a nu da de bănuit. "Ce se mai alege de generațiile astea?" mi-a răsunat puternic în minte. Și uite așa probabil se uitau alții la mine și-și ziceau "Uite-l, mă, și pe ăsta! Râde de unul singur!". Continuând, de când am pășit pe drumul ăsta, simt că reușesc cu mult mai multă ușurință să mă confrunt cu situațiile neprevăzute. Fiind mereu deschis la nou și la imprevizibil, nu mă mai blochez, ci doar caut soluții care să mă scoată din impas. Cum mă încurcă? Mai în glumă, mai în serios, mi se spune că uneori dramatizez mult prea mult. De exemplu, mereu râd când îmi amintesc cum tatăl meu mi-a spus în timpul unei discuții mai aprinse să mai las din actorie (referindu-se la felul meu înflăcărat de a-mi expune punctul de vedere), căci cu el nu ține.

O.B.: Care este atmosfera ideală de lucru pentru tine?
A.C.: Știu sigur că nu pot lucra într-o atmosferă tensionată. Odată ce apar tensiuni între membrii echipei consider că nivelul productivității și capacitățile creatoare scad considerabil, mai ales dacă nu se ia atitudine. Lucrul la proiect riscă să devină astfel o corvoadă. Acum nu vreau să par absurd, sunt conștient că mai devreme sau mai târziu în orice grup apar anumite tensiuni, dar în aceste cazuri comunicarea din timp a problemelor într-o manieră cât mai asumată și căutarea activă de soluții sunt imperios necesare. Până la urmă ar trebui să tragem cu toții la aceeași căruță, să țintim cu toții spre același țel: finalizarea proiectului. Atât timp cât există respect, înțelegere, asumare, voie bună și dorință reală de lucru din partea tuturor celor implicați, nu simt să mai fie nevoie de nimic altceva.

O.B.: Povestește o întâmplare importantă de la o repetiție.
A.C.: Întotdeauna mi-a fost frică să interacționez cu actori ce au multă experiență de joc în spate. Mă loveam mereu de teama de a nu mă face în vreun fel de rușine. Intervenea mereu gândul cum că nu sunt pregătit / potrivit pentru această meserie. Anul acesta, 2023, am avut șansa de a lucra la spectacolul Jurnalul unei iubiri (Opera Națională București) alături de o numeroasă echipă de actori absolut extraordinari. Ei bine, la început am fost absolut terifiat. Aveam să mă confrunt cu cea mai mare temere a mea. Etapa lucrului pe text a fost cea mai stresantă. Nu vorbeam decât dacă eram forțat de context, analizam atent tot ceea ce se întâmpla, căutam mereu să observ reacțiile celorlalți în momentul în care îmi citeam replicile. În tot acel timp m-am supus de unul singur unui proces de chin continuu. Odată ce am început să ridicăm spectacolul, lucrurile au început să se schimbe. Grija și atitudinea mereu mămoasă ale minunatei Adelaida Zamfira pentru noi - actorii tineri, zâmbetele calde ale doamnei Irina Movilă în fiecare dimineață, vitalitatea și râsul absolut delicios al doamnei Margareta Sterian, spiritul dreptății de care a dat dovadă domnul Gavril Pătru, acestea sunt doar câteva din lucrurile care m-au făcut să renunț la toate straturile de armură și să mă arunc cu încredere înainte. Premiera a avut loc în martie 2023, însă pentru următorul spectacol, cel din iunie 2023, aveau să se facă niște modificări.

Urma să intru într-o înlocuire, mai exact urma să mi se dea un rol (Constantin Cantacuzino) pe care l-am râvnit de la bun început, unul foarte ofertant, dar și greu de conturat într-un timp scurt de 3 săptămâni. Și iar ajunsesem într-un moment de criză, întrucât urma să îl am ca partener pe domnul Armand Calotă, un om pe care l-am respectat extrem de mult încă de la bun începutul proiectului, dar cu care nu interacționasem îndeajuns în timpul primelor repetiții. Aceleași emoții, aceleași gânduri parazitare cum că nu voi fi un partener suficient de bun, până când într-o repetiție mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus că are încredere că pot să fac rolul lui Constantin, că o să reușesc. Și brusc am simțit cum pieptul mi se încălzește, iar din acel moment am început să pot construi real alături de dumnealui. Cu această ocazie, deși nu i-am menționat pe toți aici, chiar vreau să le mulțumesc tuturor colegilor cu care am avut oportunitatea de a lucra la acest proiect, căci îi apreciez nespus de mult pe fiecare din ei. Din toamnă vă așteptăm la Opera!

O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
A.C.: În primă fază citesc și analizez textul, așadar încerc să deslușesc acel fir roșu al personajului prin clasicele întrebările "Cine? Ce? De ce? Unde? Când? Cum?". Încerc pe cât de mult se poate să nu mă gândesc în primă fază la acel "cum" al personajului, cu toate că inevitabil îi dau deja o direcție prin felul în care trec replicile prin filtrul meu propriu și personal. Prefer să ascult mai întâi viziunea regizorului asupra personajului și abia apoi încep să mă joc, să explorez și să-i dau o direcție clară. În funcție de ce presupune rolul, învăț să mă apropii de el, să găsesc punctele comune în raport cu viziunea mea asupra lumii și ființei. Învăț să îmi apăr personajul, cu tot universul gândurilor și credințelor lui. Dar desigur, acum vorbesc la modul ideal. Se întâmplă de multe ori ca procesul de lucru să fie mult accelerat din cauza timpului scurt în care spectacolul trebuie să fie ridicat și pregătit să iasă la public. Nu consider că am deprins încă o lejeritate în a-mi construi rolurile într-un ritm alert, am nevoie de ceva timp de acomodare și asumare. Trec prin toți pașii menționați anterior, dar se mai întâmplă să nu reușesc să sap suficient în mine pentru a ajunge la tot acel miez cărnos al personajului. În aceste cazuri simt că am nevoie de indicații suplimentare de la regizor. Dar cu toate acestea, de-a dreptul savuroase mi se par acele momente din timpul unui spectacolul în care mai descoperi (instinctiv) câte-un gând care ulterior îi dezvăluie personajului o altă latură.

O.B.: Povestește despre un rol care a rămas cu tine mult timp după ce l-ai jucat.
A.C.: Am un rol care sunt sigur că va rămâne mereu cu mine, dar din păcate nu a ajuns să fie jucat. Și totul din cauza pandemiei. Este vorba despre Boxer, calul din Ferma animalelor a lui George Orwell. Ar fi putut să iasă un spectacol de teatru de animație în care ne-am fi folosit mult de non-verbal și de mijloacele de expresie corporală și dans, întrucât urma să folosim și păpuși compuse cu corpul mânuitorului. Totul a rămas un "ce-ar fi fost dacă". Cel mai trist a fost faptul că vestea închiderii universității a venit în momentul în care noi aproape terminam situațiile de lumini, urmând în perioada imediat următoare premiera spectacolului. Dar, cu toate acestea, nu voi uita niciodată etapele de lucru prin care am trecut în construirea acelui personaj: de la sculptarea buretelui, până la descoperirea detaliilor de privire, voce, gest, mers. Chiar m-am regăsit mult în acest personaj.

O.B.: Poate că nu ai încă luxul de a alege în ce spectacole joci sau ce roluri accepți. Dar ce cauți într-un spectacol și într-un rol? Care sunt criteriile după care ai ales / vei alege să intri într-o echipă creativă?
A.C.: Din contră, în ultimii ani am învățat să spun și "nu", iar acest lucru pentru a mă proteja mai degrabă. Am ajuns să conștientizez că timpul și energia sunt nespus de prețioase și merită a fi investite în proiecte în care poți avea șansa să lucrezi cu persoane dedicate și pasionate, dornice de a spune prin spectacolele lor ceva cu adevărat important, care să miște spectatorul, câtuși de puțin. Echipa de lucru trebuie să fie un mediu cât mai safe în care ne putem exprima liber, în care avem libertate maximă de creație, în care nu suntem judecați în vreun fel pentru ceea ce suntem sau facem, în care părerile tuturor contează, în care semnalăm problemele atunci când apar și găsim soluții împreună. Și nu în ultimul rând, știu sigur că nu sunt deloc adeptul artei făcute doar de dragul artei. Și mai știu că nu suport arta făcută doar în scop comercial și nimic mai mult. În primă fază mă interesează direcțiile mari ale proiectului și, implicit, mesajul din spatele lui, abia mai apoi rolul. Sunt în continuare la început de drum, așadar chiar sunt deschis spre a experimenta roluri diverse, indiferent de lungimea partiturii lor.

O.B.: Gurile rele spun că "se moare de foame din actorie". Cum răspunzi?
A.C.: Nu se moare, dar nici ușor nu este, mai ales pentru cineva aflat la început de drum. Sunt mult prea puține oportunități de muncă în raport cu numărul artiștilor ce doresc a urma un drum în direcția asta (și se poate observa asta din numărul mare de persoane înscrise la fiecare casting ce se anunță prin independent). Eu mă găsesc cumva pe linia de plutire, supraviețuiesc. Până acum am avut șansa și norocul de a nu mă abate de la drumul meu și de a fi activ constant în domeniu, dar acest lucru se datorează în mod cert și familiei și prietenilor mei care, în momentul în care eram extrem de jos, îmi mai întindeau câte-o mână de ajutor. Condiția actuală, incertă de altfel, mă forțează să fiu chibzuit cu banii, ceea ce nu-i un lucru rău, dar mă și oprește din a mă putea bucura de alte lucruri pe care poate mi le-aș dori. Prefer să continui să lupt și să am locul meu în această lume, lucru care în prezentul curent cere anumite sacrificii. Simt totuși cum lucrurile încep să se așeze ușor, motiv pentru care aleg să merg cu încredere înainte, căci sunt sigur că merg pe unde trebuie.

O.B.: Ce carieră ai fi urmat dacă nu ai fi urmat actoria?
A.C.: Mai mult ca sigur ceva în domeniul biologiei. Mult timp mi-am dorit să ajung medic veterinar, asta până când am realizat că nu sunt destul de "tare" pentru asta. Ca să înțelegi, dacă ți se face rău ție, bine-ar fi să mai avem și o a treia persoană lângă noi, căci altfel s-ar putea să zăcem amândoi leșinați pe undeva. Gândul că aș ajunge să văd cum mâinile-mi sunt pătate cu sânge în mod constant a fost suficient cât să accept că nu ar fi mine. Dar în liceu chiar m-a pasionat mult de tot capitolul de genetică, deci foarte posibil să fi urmat ceva în direcția asta. Dacă nu genetică, oricum sigur ceva în domeniul științelor biologice, căci era singura materie care reușea să mă incite cu adevărat în liceu.

O.B.: Cât de importante sunt premiile pentru un actor aflat la început de drum (și cât de importante ar trebui să fie)?
A.C.: Un premiu poate fi o formă importantă de validare pentru un tânăr artist, mai ales venind din partea unui juriu format exclusiv din profesioniști, persoane ce au un renume și o largă experiență de lucru în domeniul artelor spectacolului. Așadar, un premiu poate fi un semn care să-ți arate că ești pe drumul cel bun, un semn cum că ar trebui să continui să te zbați și să crești. Important e ca acel premiu să nu te schimbe ca om, să nu dea naștere unui alt "tu" care în timp să te îngroape, să te facă să pierzi oameni și diverse ocazii. Aici fac referire la acel ego exacerbat. Eu aleg de fiecare dată, indiferent de context, să fiu sincer cu mine și cu publicul. Doar publicul alege cum și cât a meritat, dacă aplaudă sau nu. Nu mai pun presiune pe mine în cazul în care publicul nu reacționează așa cum mi-aș fi dorit să o facă. Atât timp cât știu că am dat tot ce aveam mai bun în mine la momentul respectiv, sunt mai mult decât mulțumit și recunoscător. Rămân cu experiența, trăirile și energia resimțită. Același lucru se aplică și în cazul concursurilor.

O.B.: Alege o carte, un film și o melodie care te-au marcat și explică într-un rând de ce.
A.C.: Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine de Lise Bourbeau pentru că a fost cartea care mi-a deschis mintea (blocată undeva într-un trecut întunecat și dureros) și m-a ancorat în realitate, cartea fără de care acum aș da în continuare vina pe ceilalți pentru tot ceea ce mi se întâmplă, când de fapt eu sunt singurul responsabil de traseul propriei mele vieți și de felul în care mă raportez la tot ceea ce mă înconjoară.
Un film care m-a marcat a fost Mr. Nobody (2009). Mesajul filmului e simplu: viața e suma alegerilor pe care le facem SAU nu de-a lungul timpului. Acest film m-a învățat să îmi asum întotdeauna hotărârile pe care le iau, chiar dacă se adeveresc în timp a nu fi fost cele mai potrivite. Drumul continuă și alegeri vor mai fi de luat. Iar legat de melodie, o aleg pe următoarea.


Am descoperit formația Sigur Rós urmărind serialul Sense8 (de altfel, serialul meu favorit). Și tot ascultând muzica lor, am descoperit-o pe aceasta. Recomand a se urmări și videoclipul. În mine a mișcat ceva.

O.B.: Dacă ai pleca pe o insulă și ai avea loc doar de cinci obiecte în valiză, care ar fi acelea și de ce?
A.C.: Hmm. Ajung acolo, dar oare mai găsesc pe cineva? Pentru cât timp? Mă mai întorc? Ar fi multe întrebări de detaliu care ar influența răspunsul. Totuși, în cazul cel mai extrem (de-ar fi să plec pe o insulă absolut pustie și neatinsă de tehnologie) cred că aș alege următoarele: un kit de supraviețuire și o trusă de prim ajutor, ambele utile în cazul unor situații neprevăzute, un sac de dormit cu extra umplutură strict pentru că ador somnul și-mi place să-mi fie cât mai confortabil și... cred că mi-ar prinde bine o agendă cu muulte pagini și-un pix pentru a-mi nota toate gândurile care nu mi-ar da pace. Sună a călătorie în stil inițiatic, oarecum.

O.B.: Ce te-a determinat să te înscrii la Gala HOP 2023? Ce așteptări ai de la această competiție?
A.C.: Anul acesta ceva a fost diferit, nu știu cum să explic. Am simțit s-o fac... cu fiecare fibră din ființa mea. Am văzut anunțul preselecției și nu am stat prea mult pe gânduri, pur și simplu am simțit că ăsta e momentul cel mai bun în care să mă înscriu la Individual (ținând cont că am mai trăit experiența HOP și în 2021, atunci participând împreună cu cele două minunate colege, Lăcrămioara Soare și Stela Cora). Cred că în sfârșit am prins ceva mai mult curaj în propria-mi persoană și în abilitățile mele. Legat de așteptări, nu obișnuiesc să-mi mai fac. Am rămas de foarte multe ori dezamăgit de oameni și situații, motiv pentru care de fiecare dată aleg să mă arunc, să experimentez și abia apoi să trag concluziile. Dar, cu toate acestea, simt că ediția 2023 va fi un mijloc prin care voi mai învinge niște demoni si frici interioare. De asemenea, sunt chiar nerăbdător să-i cunosc pe toți ceilalți participanți și să-i surprind în lucru, căci mai mult ca sigur am multe de învățat de la fiecare din ei.

O.B.: Cât de relevantă ți se pare tema ediției 2023 (Prezența actorului - relația dintre actor și mijloacele tehnice, căutând echilibrul dintre specificul teatrului și tehnologie) pentru tine și pentru tinerii de azi?
A.C.: Mi s-a părut din start o tematică foarte ofertantă, întrucât îți oferă multe posibilități cu care să te joci, pe care să le explorezi. Atât de multe încât la început am fost tentat să îmi gândesc momente care să înglobeze cât mai multe elemente spectaculare. Atât de multe încât aproape riscam să mă pierd în spectaculos, fără a mai pune accent pe jocul actoricesc. Cel puțin eu m-am confruntat cu asta. Într-un final simt că am ajuns la două momente extrem de simple ca structură, dar în care mijloacele tehnologice îmi justifică și îmi potențează jocul. Cei drept, chiar depind într-o mare măsură de aceste elemente, întrucât mă raportez în mod direct la ele pe tot parcursul celor două momente pe care le voi prezenta. Pe scurt, concluzia ar fi că această temă m-a provocat și mi-a oferit multe mijloace noi de explorat. Și chiar e mult de explorat. Tehnologia avansează în mod continuu, chiar și-acum, în momentul în care citiți acest interviu.

O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.