În urmă cu patru luni îmi dădeam demisia de la unul dintre cele trei job-uri între care mă împărțeam. Nu mai fusesem pe scenă de vreo trei luni, dar aveam senzația că trecuse mult mai mult timp. Când am citit anunțul celei de-a 26 ediții a Galei HOP, am știut că vreau să particip. Ca să fiu complet sinceră, chiar dacă poate părea penibil sau clișeic, am simțit-o ca pe o salvare. Exact asta am gândit: "Asta e salvarea mea. Trebuie să mă înscriu la preselecții.". Nu aveam de ce să fiu salvată propriu-zis. Poate numai de fricile și frustrările legate de viitorul meu profesional. Lucram 12 ore pe zi și, deși mă forțam, îmi rămânea extrem de puțin timp pentru a fi și actriță, iar asta mă făcea să mă simt pierdută. Îmi era frică să nu pierd scena de tot și am văzut oportunitatea Galei ca pe o revenire.
Am citit despre tema ediției 2023 (Prezența actorului - relația dintre actor și mijloacele tehnice, căutând echilibrul dintre specificul teatrului și tehnologie) și mi s-a părut ofertantă. Tehnologia face parte din viețile noastre, e peste tot. În artă, e din ce în ce mai prezentă. Tema ediției 2023 este actuală, oferindu-se multă libertate și provocând participanții să se racordeze la cel mai prezent element al vieții contemporane. Nu aveam habar ce voi face, dar decizia era luată și a început un întreg proces de descoperire a cum se poate folosi tehnologia în actorie.
La început, am citit despre tehnologia utilizată în artă, am ascultat interviuri, m-am uitat la spectacole. A fost un proces de documentare întins și sacadat. Totuși, nu știam ce să fac, cum să folosesc tehnologia, de ce fel de instrumente am nevoie. Era o varză totală în mintea mea, numai că mă bazam pe faptul că am timp. Eram foarte relaxată fiindcă până la mijlocul lunii iulie 2023 erau cam 3 luni, 3 luni și un pic. Hotărâsem să mă înscriu la cea de-a doua sesiune a preselecțiilor. La un moment dat am vorbit cu prietena și colega mea, Denissa Rogoz, despre cum ar fi să participăm împreună la secțiunea Grup. Mă gândeam că înseamnă o șansă în plus de a trece de preselecții. Am început să lucrez în ambele direcții, dar la fel de lent și relaxat. Până într-o zi în care, în timp ce discutam ce să facem la momentul nostru, am realizat că în perioada celei de-a doua sesiuni nu voi fi în țară. Singura șansă rămasă era prima sesiune de preselecții, până la care mai aveam cam 20 de zile, din care aproximativ jumătate eu nu eram în oraș. Aici a intervenit panica și s-a activat adrenalina. Pentru un moment, ne-am gândit să renunțăm. Aveam amândouă puțin timp pentru repetiții. Nu-mi venea să cred că aproape mă sabotasem singură. Încurcătura în care ne găseam era consecința neatenției mele. Puteam să renunțăm, să o lăsăm pentru anul următor sau să riscăm și, în cel mai rău caz, s-o dăm în bară pentru că nu repetasem suficient.
Am început să turăm motoarele și am trăit una dintre cele mai intense și frumoase perioade de lucru de până acum. Ziua eram la job și noaptea repetam. Râdeam mult, foarte mult. Uneori ne simțeam disperate și nu știam cum să facem să ajungem la o variantă finală. Ne aflam într-o situație limită, creierele noastre cu siguranță așa o percepeau. Ne gândeam mereu la cum să legăm momentul, ce să mai adăugăm, cum să facem să se creeze efectele dorite. Sunt absolut sigură că dacă am fi avut tot timpul până în iulie, nu ne-am fi bucurat niciodată de el cum ne-am bucurat de acele câteva zile. Și, am ajuns și la București, cu emoțiile cât casa. Nu mai avusesem de mult asemenea emoții. Abia așteptam dimineața următoare, să fim acolo, dar, în același timp, îmi doream să fug cât mai departe cu putință. N-am fugit. Nu m-a lăsat Rogoz. De fapt, ba da, am fugit de la locul de cazare la TNB, pentru că, ei bine, timpul în București trece altfel.
Sala Media a Teatrului Național din București era vie. Nu eram mulți concurenți înscriși la această primă etapă, dar câți eram, eram cu adrenalina la maximum. Cel puțin eu, ca să nu vorbesc pentru alții, cu siguranță și mi se părea că toți au pulsul la fel de mare. Fiecare și-a testat rapid tehnologia, a verificat spațiul, recuzita. Era forfotă. Eram ca niște furnici, printre videoproiectoare, microfoane și laptop-uri. Am primit ajutorul unor persoane extraordinare, tehnicienii de la TNB, care au avut răbdare cu noi și cu toate indicațiile noastre. Nu e deloc simplă treaba asta cu tehnologia. Îți testează și răbdarea și capacitatea de a te adapta, nu numai creativitatea artistică.
S-a făcut ora 11 mai repede decât ne-am fi dorit și juriul și-a făcut apariția, așa că, s-a dat startul preselecției. Atmosfera era una foarte plăcută, caldă. Recunosc, nu m-am așteptat la asta. Mă așteptam la o atmosferă mult mai rigidă, mult mai rece. Pe măsură ce timpul trecea și așteptam să ne prezentăm momentele, spațiul și oamenii deveneau tot mai familiare. Nu mai părea așa înfricoșător. A venit și rândul nostru și am pășit în scenă. Nu știu dacă datorită faptului că nu mai fusesem în scenă de mult sau datorită trecerii de la sufrageria mică a apartamentului la Sala Media, dar ne-am simțit foarte bine. Ne-am bucurat cu adevărat de momentele alea, cu toate că numai noi știam în ce necunoscut pășeam de fapt. Am plecat foarte fericite de la TNB. Am simțit că, indiferent de rezultat, am făcut foarte bine că ne-am asumat riscul. Am fi fost fraiere să nu încercăm, având scuza lipsei de timp.
Mi-a plăcut să-i văd pe ceilalți participanți, să văd cum fiecare a găsit un alt mod de a împlini tema care ne dăduse și nouă de furcă. Ca actor, cred că tot ceea ce te sperie, nu face decât să te întărească și să te ajute să te descoperi. Cred că oportunitatea acestui concurs chiar nu e de ratat. E o șansă uriașă, dincolo de aspectele care se tot aduc în discuție, vizibilitatea, relațiile profesionale și așa mai departe. E important, mai ales după facultate, mai ales acum, în prezentul ăsta instabil de care, să recunoaștem, ne cam plângem, să vezi ce poți face tu de capul tău având câteva reguli.
Dacă vrei, se poate. Scuze există o grămadă. Participarea la preselecțiile pentru Gala HOP mi-au reamintit asta. Am vrut să renunț când nu știam ce tehnologie să folosesc și când credeam că nu mai este destul timp.
Știu că se poate spune că mi-e ușor să scriu toate astea, fiindcă, la câteva zile după bucuria de a fi acolo, a venit și bucuria rezultatului pozitiv. Până la etapa finală a Galei mai este puțin. Nimic nu e garantat, evident. Posibilitatea de a o da în bară încă există. Chiar cred că gala aceasta dedicată tinerilor actori nu e numai despre rezultat, e mult mai mult despre proces. Ai șansa de a "vorbi" despre ce e important pentru tine, prin intermediul drumului pe care l-ai ales. Chiar dacă nu e ușor, chiar dacă mulți dintre noi ne împărțim între job și pasiune, chiar dacă lumea asta teatrală e departe de a fi perfectă, ni se oferă șansa asta. Nu rămâne decât să profităm și să ne bucurăm de ea.
(va urma)