Trupa Nobody's Group Bacău a jucat spectacolul Love and Money, piesă aparținându-i lui Dennis Kelly, despre care sinopsisul zice cam așa:
"Omul. Ce este omul? Cum ai defini omul? Urmăriți povestea degradantă a cuplului format dintre David și Jessica prin prisma bătăliilor dintre iubire și materialism, de la sfârșit la început, evenimentele dezvăluindu-se invers.
Iată povestea corect cronologic: David Jones devine profesor de literatură universală, pe când Jessica, o tânără cu probleme familiale și o afecțiune psihologică, rămâne fără slujbă. Cei doi se căsătoresc, urmând să aibă o căsnicie dezolantă bazată pe lipsuri, ceea ce îl obligă pe David să își schimbe cariera mult dorită. În același timp, înrăutățind și problemele Jessicăi. Cuplul ajunge într-un impas din cauza neîncrederii, David săvârșind o faptă ce îl va bântui pentru totdeauna."
Îmi place să văd o așa diversitate de texte alese de trupele din Festival, e prima oară când văd montat Love and Money, ce-i drept, într-un setting asemănător celorlalte spectacole în cheia asta, scenografie similară, dar cumva tematic le avem ca repere educative distincte și sunt chiar curajoase per se, e și o vârstă la care tot ce presupune "schimbatul carierei" e resimțit mult mai personal, dat fiind că urmează o inevitabilă rupere de liceu, cu decizii mult mai serioase, unele chiar din gama celor la care spectacolul face referire. Bunăoară, joburile, sau afecțiunile psihice, sunt lucruri la care tineri sunt (sau ar trebui să fie) expuși, ca informare, iar un spectacol care îmbină temele astea, chiar așa cum e, ușor rudimentar, încă puțin copilăros și destul de static în aparență, e unul necesar. Nu a durat mult să-mi dau seama că adolescenții vor să facă spectacolele astea pentru că vor literalmente să vorbească despre lucrurile care-i preocupă. Textele sunt despre ei, din același univers sau cu tangențe clare la universul lor, corespondent, uneori, cu un melanj de stări prin care le interiorizează (cum a fost și cazul trupei Brightside Drama, cu spectacolul Neighbourhood 3, sau trupei Mircea Albulescu, care a adus în scenă Răni.// Joacă!, despre care am scris aici), alteori devin chiar ale lor (așa cum am mai văzut câteva monoloage în festival, de pildă la Trupa Praf de Stele, în spectacolul Dragă mamă, despre care am scris aici). Și rog să-mi fie scuzat periplul prin toate spectacolele, dar îl fac tocmai ca să scot în evidență o maturitate pe care nu-mi amintesc să o fi avut / experimentat la vârsta lor, care mi se pare, paradoxal, încă foarte apropiată. E o maturitate pe care cred că nu o am nici acum. Genul ăla care dizolvă identitatea spectacolelor pe care le-am văzut într-un grupaj tematic puternic angrenat social. Iar treaba asta are și părți bune, și părți rele.
Am prins o vreme în care se super-mega-făceau prin trupe spectacole cu dramaturgia semnată Elise Wilk, erau foarte populare, ceea ce ducea inevitabil la o inflație de Pisici verzi și de Avioane de hârtie (disponibile pe LiterNet aici și aici). Așa că nu vă imaginați bucuria mea când zăresc texte noi și nemaipropuse.
Noutate e și în cazul Trupei Gong Roman, care vine cu spectacolul 100 de rochii, de Eleanor Estes, text dramatizat de Radu Apostol și Mihaela Michailov.
"Wanda este o adolescentă venită din altă țară... nu știe foarte bine să citească în limba țării în care a emigrat și nici nu are "haine de fițe" pentru a stârni admirația colegilor. Pentru simplul fapt că "nu este ca ei" este înjosită și batjocorită, este agresată și umilită.
Oare vă sună cunoscută această afirmație din ce în ce mai repetitivă a copiilor de astăzi: "Ești o sărăntoacă! Ai niște adidași fake! Te îmbraci cu haine de la mâna a II- a"...
Wanda a devenit trambulina pe care ceilalți își pot descătușa toate credințele meschine și neputiințele unei societăți care încurajează discriminarea și nonvaloarea.
Tinerii de la Gong vă invită astăzi să-i îmbrățisați povestea. Să o priviti și să o ascultați! Să vă contemplați resorturile interioare și să vă clădiți zi de zi curajul și asumarea de a spune "NU" violenței și discriminării."
Un spectacol simpatic, cu un vibe sitcom-ish, cu o estetică vizuală comună, dar totodată drăguță, cu un element-scenografic surpriză, presărat cu tot felul de winkuri către nocivitatea rasismului și a discriminării, prin contrastul dat de clasa copiilor de bani gata. Chapeau, uite o altă variațiune a tematicii sociale care e foarte aproape de sufletul copiilor și de vârsta la care ajung să joace toate astea. Și partea frumoasă e că încă mai există ludic, că responsabilitatea și maturitatea lor sunt încorporate încă într-o bucurie de reprezentare, ceea ce dă un cu totul alt sens demersului.