La proba la alegere, actorii au jucat momente intime, spunând povești personale, indiferent dacă au jucat un fragment dintr-un text arhicunoscut ca Pescărușul de A.P. Cehov, sau dacă au creat o experiență unică cu inserții de text propriu, mărturisind fricile, traumele sau visele lor. E extrem de plăcut să urmărești actorii simțindu-se bine în rolurile pe care și le-au ales, fiind stăpâni pe ei și pe text și regăsindu-se în ceea ce joacă. Sunt grozav de sinceri tinerii ăștia, nu le e teamă să fie vulnerabili și să se exteriorizeze în fața unui public întreg.
Prima concurentă a fost Oana Jipa, care a decis să facă ceva diferit față de prima zi. Dacă ieri a fost nostimă și ne-a distrat, astăzi construiește o scenă intensă, robustă, jucând un fragment din Pescărușul de A. P. Cehov. Experimentează cu efecte vocale și proiecții de segmente din Pescărușul în montarea lui Petre Sava Băleanu. Oana trăiește pe scenă o anxietate amplă, granițele dintre actorie și emoție reală sunt estompate. Deși are o fire comică, lucru de care ne-a convins la prima probă, de data asta demonstrează că nu aparține unui singur gen.
Radu Fărcane cu momentul intitulat Introspecție temporală, după Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac și Territoria de Oleg Garaz, a trăit fiecare cuvânt rostit în scenă. Debutează ca un Peter Pan naiv, inocent și infantil, dar care suferă o schimbare drastică, trecând la monologul din textul Tatianei Țîbuleac, cu care cel puțin pe mine a reușit să mă emoționeze. Întreg momentul reconstruiește un dialog cu sine, o retrospectivă asupra evoluției personale, cu proiecții video cu Radu cel mic, și cu Radu, actorul, în fața noastră. El reconstruiește parcursul său ca om, jucând durerea unei pierderi emoționale imense.
Sara Pongrac e și ea considerabil schimbată. Dezinvoltă, plastică, energică. Cu un moment eteric, care nu aparține terestrului, U.F.O după Ivan Vîrîpaev. Textul și personajul lui Vîrîpaev, Luna, i se potrivesc prin compatibilitate de energie, de spirit, de personalitate. Luna dansează, e rebelă, și trece prin presupusa experiență de a fi răpită de extratereștri. Iar Sara se simte bine în personajul ăsta, fiind frustă și nonconformistă.
Paul Bondane portretizează relația cu tehnologia ca fiind extrem de intimă. Inteligența artificială aproape că poate compensa absența unei persoane apropiate. În momentul You have reached your daily limit care este un text propriu, cu inserție din Robert Bly, Paul retrăiește cele mai timpurii amintiri pe care le are cu tatăl său, și pe cele pe care nu a reușit să le mai completeze. Textul e desăvârșit prin sinceritate, iar momentul său cu siguranță i-a sensibilizat prin cei care au trecut printr-o experiență similară. Sfârșește printr-un joc intens la tobe, scenă parcă ruptă din Whiplash de Damien Chazelle.
George Cocoș renunță la orice prejudecăți sau canoane în artă, prin momentul Dilema după George Topîrceanu. Autoironic, alege un text umoristic, și îl joacă bine, cu încredere, cu un control bun al expresiilor. Este propriul său regizor tehnic, își administrează ledurile, fumul, efectele speciale singur, din scenă.
Andrei Cristea a avut unul dintre cele mai relatable momente. Specific generației sale, momentul Intelectual kinks, inspirat din 50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile de David H. Lowenherz, vorbește despre dificultatea de a construi o conexiune intimă în epoca aplicațiilor de dating și a relațiilor fără angajamente și obligații. E un tânăr care își petrece seara urmărind sitcomuri, mâncând popcorn, tânjind la o iubire adevărată, inconfundabilă, dar se mulțumește cu ce i se oferă-relații temporare bazate doar pe dorința trupească.
Cristina Casian, cu momentul Plasturi, care e un text propriu cu un fragment reinterpretat de ChatGPT după Un tramvai numit dorință de Tennessee Williams, joacă o fetiță care visează să devină actriță, iar în momentul în care ajunge, se lovește de decepția specifică acestei cariere - refuzurile repetate la casting. Ne arată că e în stare să facă orice ca "pantofii să i se potrivească" chiar dacă asta ar însemna să își tot lipească plasturi pe răni.
Maria Grosu, sau mai bine zis Zuza the Diva, joacă momentul Zuza se întoarce!, retrăind gloria de care a avut parte anul trecut la Gala Hop 2022. Este o adevărată divă a musicalului, cu o voce și o carismă excepțională. Maria poate fi cu ușurință o Marilyn Monroe din teatrul românesc. Personajul său e hiperfeminin, arhetipal și stereotipic. Încrederea pe care o are în scenă și abilitatea de a face show sunt savuroase, însă simt că momentul ei aparține cu totul genului musical, și nu temei din acest an.
Actorii care abia pășesc în industrie sunt îndemnați să nu fie prea vocali, prea nemulțumiți și să păstreze masca cumințeniei. Amei Beschieru și lui Robert Ioan, care au ieșit recent de pe băncile facultății, nu le e frică să vorbească despre cum facultățile de teatru produc anual aproximativ 200 de actori șomeri, și despre cât de prost stă treaba cu locurile de muncă în domeniul culturii în țara asta. Angajați-mă e un strigăt de disperare, care îmbină momente comice, coregrafie și inserții din Pescărușul de A.P. Cehov. Și totuși, care e diferența dintre o pizza și un actor?
Al doilea grup format din Andrei Marius Barbu și Francesca Fülöp, cu creația colectivă Tic Tac Tok înscenează un ASMR complet, despre doi vecini care cel mai probabil suferă de o tulburare obsesiv-compulsivă, iritați de orice mic sunet, bacterie sau imperfecțiune din casa lor. Francesca are la final o metamorfoză de tipul celei imaginate de Kafka, iar comicul de situație e răpitor. Felul în care cei doi actori se completează reciproc în momentul lor e mai mult decât seducător și captivant.
Seara s-a încheiat cu ultimul grup, cu creația colectivă Celălalt. Sașa Pînzaru și Denissa Rogoz joacă o "improvizație regizată" despre relații disfuncționale, având în centru ideea utopică de a-l accepta în totalitate pe celălalt. Un moment care vorbește cu onestitate despre cum e să-ți împarți viața cu cineva pentru prima dată, întrerupt de bancuri, mental breakdown-uri, statistici despre abuzuri și manele triste.
Un procedeu artistic clișeic pe care l-am tot întâlnit pe parcursul întregii seri a fost "simularea nereușitei", o nedesăvârșire plastică în care actorii construind momentele lor, o tot iau de la capăt, până le iese. Nu știu dacă acest exercițiu vine din pornirea sinceră de a arăta imperfecțiunea procesului de creație, anxietatea și teama de eșec a fiecărui tânăr actor, din nevoia constantă de validare sau chiar dintr-o convingere că ceea ce fac nu este suficient de bun. Un fel de "Să facem numai artă pentru artă / Convinși că suntem nimeni și nimic" (A. Păunescu)
(foto: Andrei Gîndac)