Acum, fără alte introduceri și pălăvrăgeli aferente, permiteți-mi vă rog să fac o scurtă recapitulare a momentelor individuale liber alese ce au fost prezentate în ziua a două de Gală (31 august 2023).
Oana Jipa - Ce să fac cu mâinile, după Pescărușul de Anton Pavlovici Cehov
Trebuie să recunosc, a fost unul dintre acele momente de teatru care la început m-a făcut să înclin capul și să mă întreb la ce mă uit. Mini-spectacolul a avut totuși o evoluție suficient de bună cât să lege totul într-o concluzie frumușică. Momentul a fost clădit pe baza Pescărușului lui Cehov, reinterpretat în notă postmodernistă. Spectacolul începe cu actrița (de data asta ca rol, nu ca profesie) încercând să interpreteze monologul Ninei din spectacolul scris de Treplev, dar eșuând să treacă de primele câteva replici. După câteva momente de panică, tensiune și o perfect portretizată stângăcie a actorului aspirant pe scenă, monologul este întrerupt de râsetele personajelor din piesă care rulează în fundal pe videoproiector, încapsulate de replica Irinei Arkadina: "De ce n-a scris o piesă obișnuită și a ales aiureala asta decadentă? De dragul glumei sunt gata să ascult orice, dar vezi că el are pretenții de forme noi, de o nouă epoca în artă". Toate astea, plus faptul că restul monologului este dus la final peste replica lui Trigorin care rulează pe fundal pe repeat - anume "Fiecare scrie cum vrea și cum poate" - generează metafora perfectă în raport cu un subiect de mare relevanță actuală (și dacă ne încumetăm să privim puțin în direcția textului original al lui Cehov, nu numai): lupta artistului contemporan cu întrebarea "Ce e artă și ce nu?".
Radu Fărcane - Introspecție temporală după Vara în care mama mea a avut ochii verzi de Tatiana Țibuleac și Territoria de Oleg Garaz
Titlul este foarte sugestiv, întregul moment fiind un monolog câteodată introspectiv, alteori retrospectiv, ori ambele. Textul este scris antitetic, ca paralelă între percepția generală născută din mitul actorului așa zis neînțeles, și realitatea din spatele imaginii. După câteva jocuri scenice și gesturi cât se poate de... ei bine, teatrale, momentul este întrerupt brusc (așa, pentru sporirea efectului dramatic) de o vocea care pare a fi fix vecina ta care te oprește în scara blocului, în calitatea ei de părelolog profesionist, să îți dezvăluie care e de fapt treaba cu artiștii ăștia și ce fac ei de fapt cât e ziua de lungă. Nimic. Nimic nu fac artiștii ăștia. Trag mâța de coadă cu țigara în gură, activități suficient de mulțumitoare după care să își încheie ziua, dar nu înainte să împuie capul cuiva cu discuții interminabile, și mai important, inutile, despre sensul vieții și astfel de subiecte pompoase ca niște pedanți buni de nimic ce sunt, a căror meserie (dacă se poate numi așa) este o glumă. Iar trista realitate face că nu numai actorii, ci și oricine are sau care se gândește să aibă un viitor în ale artelor a auzit asta măcar o dată în viață.
Ce e frumos e că tot discursul ăsta este pus în valoare prin monologul interior ce urmează, care elogiază adevărata poveste a actorului (de aici și antiteza), felul în care scena te acaparează în cel mai bun mod, iar muzica, personajul, luminile și textul se contopesc într-o perfectă armonie cu omul, într-un soi de simbioză perfectă. Și asta dacă nu mai punem la socoteală adrenalina și sentimentul absolut unic și inconfundabil al acordului dintre actor și public, artist și decor, om și univers. Nu am decât să mă înclin în fața celor care au curajul să își ducă această aspirație până la capăt, oferind și sufletului o bucată din ceea ce merită.
Totodată, momentul abordează o temă încă și mai serioasă, aceea a pierderii unui membru din familie și a sentimentului de nedreptate cu privire la alegerile universului cu privire la cine își va încheia contractul cu viața și cine nu. Interpretarea m-a lăsat plăcut surprinsă, de la vocea tremurândă a actorului la toată paleta de emoții prin care trece un om într-o astfel de situație înfiorătoare. Per total mi-a plăcut mult, cinci steluțe din cinci, recomand. :)
Sara Pongrac - U.F.O. după Ivan Vîrîpaev
Premiza momentului e simplă: o fată de 25 de ani care lucrează într-un magazin de muzică și care până cu doi ani în urmă fusese o canalie (așa se auto intitulează). Bun, până aici am prins. Acum, la 25 de ani, își dă seama că toate bădărăniile prin care încerca să epateze nu fuseseră decât niște prostii puerile la fel ca - și aici vine partea interesantă - arta. Mai mult, toți acești "artiști" ar trebui să realizeze odată pentru totdeauna, așa cum a făcut și ea, că nu sunt centrul universului, așa că să o lase mai moale cu toate dramatismele astea fără noimă: că viața n-are sens, că ne ducem existența în van, că nimeni nu ne iubește, etc. etc. Pur și simplu treci peste! Apoi, de nicăieri, povestea se continuă cu o scurtă istorisire despre cum ea a fost răpită de extratereștrii (de unde și titlul, din nou, foarte sugestiv) și cum aceste entități mai presus de noi i-au încredințat misiunea de a schimba lumea. Iar această anecdotă actoricească generează și realizarea că singurul mod prin care lumea poate fi schimbată e dacă participăm și eu, și tu, și fiecare dintre noi la această misiune care sună inițial poate prea grandioasă și distantă, prin creație. Căci numai prin ce creăm, prin ce dăm mai departe în lume și prin talent neirosit putem - chiar și așa, din ipostaza noastră de ființe insignifiante răspândite într-un punct din galaxie - face o diferență. Împreună.
Paul Bondane - You have reached your daily limit, text propriu cu inserție din Robert Bly
Ăsta e un moment ceva mai puțin ironic și ceva mai mult dramatic. Și nu dramatic în sensul unei tragedii exacerbate și duse până în pânzele albe de amorul artei, ci un dramatism cu un impact cu atât mai mare cu cât e real, ba chiar se întâmplă al dracului de des. Povestea unui copil cu un tată absent. Absent mai întâi emoțional, apoi fizic, apoi iar emoțional, și repercusiunile implicite pe care le are această absență, felul în care chiar și în momentul la care vorbești, după ani și ani, totuși, dacă ai trecut prin situația asta, nu te simți cu nimic diferit față de acel moment când aveai opt ani și așteptai că poate poate, cine știe, cu puțin noroc, vei avea chiar și tu, da, până și tu, o familie. Ce mi-a plăcut la maxim în momentul ăsta este felul în care Paul alege să abordeze situația. Faptul că nu îl privește pe tatăl său ca pe o bestie năpăstioasă care pur și simplu a refuzat să îi acorde afecțiune, ci ca pe un simplu om care, la un moment dat, fie că ne vine să credem sau nu, a fost și el un băiețel rănit și neglijat de părinți. Și astfel protagonistul nu e decât un resort dintr-un ciclu vicios moștenit din generație în generație.
La asta se adaugă și felul în care ne dezvăluie că în prezent a ajuns să facă ceea ce obișnuia să facă și tatăl său, anume să cânte la tobe și mai mult de atât, să găsească un refugiu în asta - arta ca formă de escapism.
George Cocoș - Dilema după George Topîrceanu
Okay, nu e tocmai la ce mă așteptăm să asist privind momentele galei, dar am văzut-o și pe asta, un moment despre bășini (da, nu va joacă nici ochii feste, nici greșeală de ortografie nu e, ați citit bine, un text despre bășini, în caz că nu ați înregistrat informația de prima dată). Cu toate astea, nu pot să mint, a fost amuzant și simpatic. Este un moment aproape delirant, ca un fever dream, ușor de digerat (ha ha, "digerat", v-ați prins?) dar care în orice caz, nu a eșuat, împreună cu imaginile sugestive care rulează în fundal, în a-mi pune zâmbetul pe buze. Tot momentul a fost ca un live action al unui meme (și nu mă plâng).
Andrei Cristea - Intelectual kinks, după 50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile de David H. Howenherz
În epoca vitezei, în care totul este pe repede înainte, în care cuvintele ce odinioară ne scărpinau sinapsele și ne dezmierdau neuronii au fost înlocuite de mesaje concise și la obiect primite pe rețelele de dating, ce te faci când tu cauți ceva în plus? Ce te faci când pentru tine singura unealtă de a ajunge în sufletul tău, de a crea o conexiune umană (poate prea umană, date fiind circumstanțele și așteptările erei noastre) și singurul drum către deliciile carnale, atât de râvnite și de trivializate acum, în această "epocă a vitezei", este prin intelect? Asta este povestea protagonistului nostru, care este surprins în această mini-scenetă într-o seară de weekend umplându-și timpul cu un serial, acompaniat de un castron de popcorn, făcând schimb de mesaje pe o astfel de aplicație cu speranța că în sfârșit, cineva o să-i stârnească interesul. El amintește de fascinația lui pentru vremurile apuse, când cuvântul chiar avea o importanță crucială în mrejele amorului, când curtarea se făcea cu flori, scrisori și serenade, și în niciun caz cu un "Cf în seară asta, hai la un Netflix and chill:)".
A fi un romantic incurabil și un adept al preludiului intelectual în secolul 21 a devenit aproape la fel de neobișnuit ca cineva care nu a auzit de existența internetului (pe care îl inhalăm, mai nou, ca pe oxigen) - de neconceput. Bineînțeles, momentul se termină la fel cum a și început, cu eroul poveștii stând pe fotoliu, urmărind serialul Friends, trist și deznădăjduit.
Cristina Casian - Pasiuni, text propriu reinterpretat de ChatGPT după Un tramvai numit dorință de Tennessee Williams
Analogia pe care o aduce momentul la început, aceea dintre o pereche de pantofi și o viitoare meserie, oferă prilejul multor metafore. Totul, până la cel mai mic detaliu, este puțin cam prea familiar pentru oricine nu a binevoit să urmeze una din căile pe care societatea ți le îndeasă pe gât că fiind singurele acceptabile (doar știm cu toții că singurele opțiuni de carieră sunt doctor, avocat, inginer, sau rușine a familiei). Dar protagonista este hotărâtă de mică să arate tuturor că se înșală, așa că își urmărește visul de a deveni actriță. Marea ei surpriză este atunci când meseria se dovedește a fi o lungă înșiruire de castinguri după castinguri, urmate la final de... (tobele va rog) ați ghicit! - mai multe castinguri. Pare-se că a fi actriță nu este nici pe departe acea profesie frivolă constant luată în derâdere, ci una mult mai asemănătoare purtării unei perechi de pantofi cu toc stiletto, frumos strălucitoare în lumina reflectoarelor. Dar este în regulă, doar de aceea există atâtea modele de plasturi, nu?
Maria Grosu - Zuza se întoarce, text propriu, muzică Show Off, musicalul Drowsy Chaperone de Lisa Lambert și Greg Morrison și o inserție din aria Glitter and be gay din opereta Candice de Leonard Bernstein
Corset, perle, tocuri, ciorapi plasă și o strălucitoare coroniță - asta este costumația personajului care, pe tot parcursul momentului, cântă despre cum nu mai vrea să fie divă, nu, nu, nu mai vrea să fie divă deloc. Ea începe prin a-și anunța retragerea, dar nu o dată, nu de două, ci de câte ori este nevoie ca publicului să îi vină mințile la cap odată pentru totdeauna și, dându-și seama ce sunt pe cale să piardă, să o implore să rămână. Sceneta începe și se termină cu un reportaj de știri (prezentatoarea fiind nimeni alta decât tot Maria Grosu) cu diva în ipostaza unei fugare de autorități, după ce, cum necum, a intrat cu forță în casă mai multor producători, în speranța că o vor face faimoasă (ca tot omul, de altfel). Ea iese din scenă tot în spiritul acesta, trasă efectiv cu forța nu de pe covorul roșu, dar cu tot cu covorul roșu de sub ea de către staff, continuând să cânte până dispare în întunericul culiselor.
