În orice caz, după trei zile de așa ceva cred că v-ați cam dat și voi seama care e treaba, așa că haideți să analizăm momentele individuale din ultima zi de gală.
Răzvan Omotă - Echilibru compus între iubiri eșuate, texte proprii
Un carusel emoțional pe care am fost nevoită să îl văd de două ori ca să pot să cuprind pe deplin tot ce s-a întâmplat pe scenă. Momentul începe într-o notă ironică și ușor de înțeles: un tip cam pe la douăzeci și ceva de ani se foiește plictisit prin cameră, butonând aplicațiile de dating, unde dă de personaje-tip aproape mitologice de care măcar am auzit cu toții cândva: antreprenorul care se comportă ca și cum ar fi un adevărat act de filantropie să îți arunce, din când în când, câte un cuvânt sau două printre mailuri și apeluri telefonice, persoana "progresistă" care parcă parcă bate puțin cam mult spre extremism și care este ferm convinsă că ea însăși o să fie salvarea tuturor balenelor, guru-ul de yoga care a pus mâna pe tainele universului și știe că compatibilitatea nu este măsurată prin pasiuni, principii și valori comune, ci cu siguranță prin cât de bine vă relaționează ceacrele, bărbatul discret care speră să nu fie vreun impediment prea mare faptul că este însurat de vreo 3 ani (na, doar se poate întâmpla oricui), etcetera și iar etcetera.
Dar momentul nu se oprește la stadiul de simplă satiră. Într-un moment de slăbiciune, protagonistul își izbește telefonul cu ciocanul în repetate rânduri, și, după mine, de abia acolo începe cu adevărat mini-sceneta. Disperarea în vocea lui se citește din ce în ce mai clar, pe măsură ce textul evoluează spre subiecte precum dorința fundamental umană de apartenență, felul în care suntem dispuși să pășim peste propriile valori în vaga speranță de a pune capăt singurătății, felul cum împrejurările ne dictează cum ar trebui să ne simțim și cum toată lumea ne aruncă în față aforisme și dictoane ca soluții miraculoase la povara existenței atunci când ești acaparat de solitudine, precum și clasicul "poate iubirea vieții tale e chiar sub ochii tăi". Ca răspuns la această concluzie a unui oarecare individ găsit în stația de metrou, Răzvan Omotă începe să se plimbe prin sală, întrebând membrii publicului "Ești tu?".
Sașa Pânzaru - Jurnalul unei tinere (actrițe), text propriu
Discursul începe sub forma unui exercițiu de psihoterapie, prin care protagonista intră într-o întreagă avalanșă introspectivă. Își pune la îndoială relația cu sinele, contemplează dacă este chiar ea cea care de fapt își dorește să se simtă așa, dacă cumva e posibil ca pur și simplu să nu îi placă liniștea, iar scena preia atmosfera unei cărți de psihanaliză. Ea ne destăinuie firul gândurilor ei, frustrarea de a fi actriță tânără în provincie și toate anxietățile cu care își poartă bătălia cotidiană. Laitmotivul momentului este "tristețe, frică, disperare," cu care se și încheie mini-sceneta de data asta, în antiteză totală cu mesajul, spus dinamic, aproape cu entuziasm.
Gabriela Porumbacu - Actor Spectator, text propriu cu inserție din Nuntă însângerată de Federico Garcia Lorca
Cred că toți am conviețuit la un moment dat în viață noastră cu acel parazit psihologic omniprezent al cărui singur rol este să te convingă pe tine că mulți oamenii nu își văd de propriile vieți (da, ca și cum oricine altcineva ar mai avea așa ceva în afară de tine și numai de tine) și de tristețile, fricile și disperările proprii și personale, ci mai degrabă așteaptă în umbră ca tu să calci strâmb. Asta este subiectul pe care îl abordează Gabriela Porumbacu cu momentul său, unde joacă rol dihotomic, actrița și spectatorul (de unde și titlul). De-a lungul momentului, Gabriela reușește cu desăvârșire să îmbine pe de o parte dramaticul unui personaj cu care actrița din ea trebuie să se contopească întru totul, fiind nevoită să depășească bariera gândurilor care nu contenesc din a îi atrage atenția asupra oricărui amănunt care e mai puțin decât perfect, și pe de altă parte umorul la care reușește să ajungă pe măsură ce se desfășoară scena. Fiecare aspect se îmbină într-un tot unitar fluid și coerent prin felul în care se schimbă luminile, sunetele dramatice care se aud de fiecare dată când decide să își întrerupă reprezentația (tautologice în cel mai amuzant sens), antiteza menținută deopotrivă în raportul cu relația actor-spectator / tragic-comic, atitudinea sa în relație cu publicul și cu sine însăși, totul până la cel mai mic detaliu ce sumarizează perfect cum e să fi actor și să fi nevoit să te expui nu doar în fața propriei persoane (și asta chiar și așa poate fi câteodată nefiresc de greu), dar și în fața unei audiențe.
Răzvan Mindruță - A letter to my unborn child, text propriu
Vă mărturisesc că în primele minute după intrarea în scenă a personajului nu aveam prea mult habar nici la ce mă uitam, nici la ce mă aștepta. Un clovn care se plimbă pe scenă pentru a stârni râsete, iar apoi, punând mâna pe o telecomandă, încearcă să "schimbe canalul". Nu aveam cum să anticipez că asta nu va fi fost nimic altceva decât contrapunctul perfect pentru cele ce aveau să se desfășoare.
Din punctul ăla, totul ia o întorsătură cutremurătoare cu o relevanță foarte bine înrădăcinată în contextul social și ecologic actual. Răzvan se transpune în ipostază de viitor tată și mai exact ce ar presupune asta acum, într-un prezent departe de ideal. Felul în care acum, în contextul capitalist al decadenței accelerate a mediului, al încălzirii globale, și al consumerismului în neștire, în care viitorul a devenit doar o negură încețoșată și nici măcar nu mai putem afirma încrezători că este dat de la sine, aducerea pe lume a un copil ar presupune mai multă frică și nesiguranță decât bucurie și entuziasm.
Totodată personajul își destăinuie propriile angoase interioare, felul în care simte că nu face altceva decât să se amăgească pe sine însuși, prin scuze, pretexte și alte povești, totul cu o încărcătură emoțională, creând o atmosfera intimă, ca o confesiune dintre el și fiecare dintre noi.
În spiritul contrastului, momentul se închide tot cu personaj în ipostază de clovn, ceea ce pe mine m-a făcut să mă gândesc la faimosul concept al clovnului trist (ca cel din tabloul lui Stăńczyk), care, într-o măsură sau alta ne reprezintă pe fiecare dintre noi.
Alexandru Romescu - Înstrăinare, text propriu
Pandemia nu a fost tocmai o perioadă magică pentru nimeni (sau cel puțin nu pentru noi, plebeii, care nu locuim în lofturi întinse pe 3 străzi și cu încă atâtea etaje). Pentru cei a căror meserie este fundamentată pe interacțiunea cu oamenii, cum sunt actorii, nu putem decât presupune că a fost cu atât mai dificilă. Ei bine, Alexandru Romescu ne confirmă asta într-un moment care s-a simțit foarte personal, despre cum a fost de fapt să fii artist întemnițat fizic și emoțional de pandemie. La astea sunt adăugate și incapacitatea unei adevărate conexiuni umane prin monitorul calculatorului și cumulul de frustrări și deznădejdi adunate pe zi ce trece. Totul s-a simțit cât se poate de real și de autentic prin fiecare privire trasă către public, gest și inflexiune în voce.
Cam astea au fost momentele probei la alegere individuale din cele două zile de mijloc de HOP, 2023. O experiență oricând repetabilă, deoarece înregistrările sunt puse la dispoziția tuturor celor interesați pe canalul de YouTube al UNITER. Iar ca să vă fie super-ușor să vedeți voi înșivă, momentele despre care am vorbit mai sus sunt aici:
(foto: Andrei Gândac)