Poftele și prăbușirea unui pedobaptist - - Rapito / Kidnapped la Retrospectiva Anonimul, 2023

Papalitatea, deja în cădere liberă de la începutul epocii moderne, își încordează puținii mușchi seculari care i-au mai rămas și ordonă extragerea unui băiețel dintr-o familie evreiască, urmată imediat de internarea lui într-un colegiu catolic. Motivul? Copilul ar fi fost botezat anterior, fără știrea părinților sau a vreunei rude, de către o tânără slujnică speriată ca nu cumva pruncul să ajungă în purgatoriu.

Părinții încep o luptă aprigă pentru eliberarea lui, care capătă rapid - în revoluționarele vremuri de la jumătatea secolului XIX - ramificații internaționale și implicații politice serioase.


Căci, de cealaltă parte, se confruntă însă cu o încăpățânare și mai mare din partea autorităților ecleziastice, în special din partea însetatului de putere papă Pius al IX-lea (1846-1878). Acesta vede în suveranitatea papală un drept divin. Se consideră urmașul de drept al marilor papi ai Evului Mediu, ca atunci când, în 1077, împăratul Germaniei Henric al IV-lea, tremura desculț și în haine umile în fața castelului de la Canossa, implorând iertarea papei și ridicarea excomunicării. De aceea, se încăpățânează la fiecare pas cu formula "Non possumus", refuzând realitatea și spiritul vremurilor, până când acestea, bineînțeles, îl vor izola. Foarte bine conturat de Paolo Pierobon, acest personaj este mult mai mult decât antagonistul suprem: este un exponent al prăbușirii ecleziastice care nu își acceptă soarta și se agață furibundă de orice i-a mai rămas.

Pentru a-l menține și a-l transforma într-un caz școală privind atracția catolicismului, copilului i se creează toate condițiile de studiu: este frumos îmbrăcat, bine hrănit și, mai ales, atent educat. Așa că, încet încet, legăturile sale cu familia naturală încep să pălească în fața somptuoaselor decorațiuni baroce. Așa că atunci când este pus față în față cu tatăl său, reacția sa este una rece, ceremonială. Cu mult mai emoționantă va fi însă atunci când, în fața mamei sale, rădăcinile sale de sânge și iubire erup într-o scenă violentă, cu lacrimi, în care va fi nevoie de forța brută a educației inchizitoriale pentru a-l ține în continuare captiv.

Tema individului prins în violența dintre lumi a mai fost explorată anterior de Marco Bellocchio în Il traditore / Trădătorul (2019). În ambele filme, alege un destin istoric de cotitură pentru istoria italiană, în care o persoană se trezește într-o rețea, într-o situație în care nu mai este ieșire, dar care totuși își păstrează demnitatea și libertatea în pofida presiunii externe. Cu alte cuvinte, individul poate să fie jucăria destinului, dar își va păstra întotdeauna un mic, uneori decisiv, liber-arbitru.

În momentul în care intră în biserică, noii săi mentori îi arată lui Edgardo tocmai scena Botezului lui Isus, cu care, la prima vedere, micuțul are atâtea în comun. Ca și Isus, a fost atât circumcis, cât și botezat.

Pedagogii catolici ignoră însă un fapt esențial, o confuzie care stă la însăși baza practicii pedobaptismului, adică a botezării pruncilor (comună cu cea a ortodocșilor): Isus făcea de bună voie, ca adult liber și conștient, un act simbolic. Dimpotrivă, tânărul răpit era victima unui viol, a unui abuz între două grupuri puternice care și-l disputau în inocența sa. Edgardo nu alege, el este ales de papă. Este, cu alte cuvinte, obiectul inocent al afirmării puterii ecleziale avide de a-și afirma vechile privilegii. De abia când va fi matur, pare că va alege, însă nici atunci nu știm dacă propria sa voință acționează, sau deceniile de îndoctrinare religioasă catolică.

Vizual, puterea catolicismului este concentrată în artă. Pentru Bellocchio, catolicismul e o religie a belle arte, care impune prin frumusețea elegantă a trecutului baroc și renascentist, mai puțin însă prin cuvântul viu. De exemplu, durerea evidentă a Mântuitorului exprimată de operele de artă reprezintă o apăsătoare, dar eficientă, obsedantă moștenire a unei întregi teologii sângeroase, violente. Este prea puțin o religie a spiritului, căci copilul, alături de alți colegi de vârsta lui și ei smulși unor cămine evreiești, este pus să memoreze diverse fraze goale de sens în latină, limbă moartă. De aceea, este cu atât mai emoționant momentul în care imaginația și generozitatea inocentă a copilului îl împing să scoată piroanele din mâinile și picioarele unui Christ, care revine în felul acesta la viață.

Creșterea lui Edgardo în sânul bisericii catolice este punctată de evenimentele politice exterioare care au definit Risorgimento-ul italian, adică unificarea peninsulei într-un stat secular. Cu fiecare eveniment, puterea fostei sale familii crește, însă, în egală măsură, și atașamentul său personal față de instituția bisericii, care i-a fost a doua casă. Conflictul său sufletesc, departe de a fi rezolvat, este accentuat de cele două forțe contrare. Din păcate, Bellocchio nu se concentrează asupra personalității lui Edgardo, despre care aflăm că, măsură ce crește, devine un supus din ce în ce mai convins al papei.

Astfel că, din păcate, biografia lui Edgardo Merara nu este decât pretextul, punctul de observație pentru ceea ce se întâmplă cu papalitatea. Protagonistul este prea puțin dezvoltată psihologic, iar dilemele sale spirituale sunt mai degrabă trecute în revistă în relație cu instituția bisericească decât explorate în relație cu dezvoltarea sa interioară. În schimb, fenomenele politice și istorice care constituie fundalul dezvoltării sale sunt construite atent pentru a pune în perspectivă schimbările profunde ale papalității care au marcat viața acestui personaj-martor.