Suntem primiți cu căldură și la propriu (a fost foarte, dar foarte cald în ziua aceea) și la figurat: Daniel Chirilă, coordonatorul trupei de liceeni CEVA din Târgu Neamț, ne invită în Sala Studio a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț la spectacolul CEVA Spațiu Safe, cum îmi place să îi spun (numele "de afiș" e Mâine nu ne mai sperie (așa tare)). Pe lângă că a fost o plăcere să vezi o multitudine de oameni care au venit să vadă spectacolul, de diferite vârste, chiar și străini, amenajarea interioară a spațiului de joc a fost... neconvențională... lejeră... liberă... nemaipomenit de primitoare: multe scaune (pentru multă lume), perne pentru cine nu mai avea loc în sală și stătea pe scări, saci confortabili cu puf sau nisip în interior. M-am așezat pe unul dintre acei saci, căci acolo au rămas locuri. Aproape de stativele cu microfoane și recuzită, foarte aproape de trupă. Probabil asta a contat enorm în experiența mea de spectator.
Daria Tămăslăcaru vorbește despre cer, despre culoarea albastru. Se confesează despre plăcerea de a vedea cerul, uneori seara, când apune soarele. "În fiecare zi stau 20 de minute și privesc cerul", spune Daria. Este un moment prin care trecem cu toții in decursul unei zile: stăm și privim cerul, când e soarele pe cer, orbindu-ne, ori când e aproape seară și când soarele apune. 20 de minute din 24 de ore creează un moment de relaxare, de destindere, de a fi tu. E, poate pentru unii, singurul moment în care se pot simți liberi, deschiși: privind cerul și privind în trecut, în prezent și poate mai puțin în viitor.
Elena Bogdan și-a găsit safe zone-ul în cadrul sălii de sport, de fitness. În tot ce a explicat ea: "5 zile / săptămână, timp de 2 ore", m-am regăsit. "Oricând mă simt nasol, îmi iau ghiozdanul și plec la sală." Cine se dedică acestui stil de viață și nu se poate despărți sau nu își vede ziua fără una sau două ore de durere fizică, poate spune că acolo este a doua casă, spațiul unde se simt ei safe. Pot spune că am fost atent la ceea ce spunea, pentru a putea analiza perspectiva altei persoane legate de acest subiect.
Împreună cu Denisa Moisă - al cărei safe zone mi s-a părut cât de cât asemănător celui al Elenei (mișcarea / dansul) -, Elena a realizat un moment în parte gândit, în parte improvizat. Am putut observa o problemă tehnică pe care au întâmpinat-o în acest moment de dans liber, care a fost însă acoperită de o improvizație a Elenei, pentru a-i face pe oameni să nu se simtă deranjați de liniște sau de câteva secunde de "zbucium". Acele secunde au fost premergătoare unui moment plăcut. Până la urmă, sunt niște copii care s-au ocupat pe loc de muzică și de lumini.
Iulian Stoian își prezintă ghiozdanul, vechi de vreo 3-4 ani. Pentru el nu este doar un obiect, ci un spațiu nelimitat. "Încap un infinit de chestii aici. Două penare, unul mic, unul mare, o agendă, niște căști și alte lucruri." Pentru el asta înseamnă un safe zone, un spațiu infinit în care încap o multitudine de lucruri pentru unii banale, dar pentru el importante. Scoate din penarul mare o bucată de cărbune (care se folosește de obicei pentru desen), învăluit cu ceva metalic. "Povestea acestuia e mai profundă decât pare. Când a venit mama din Italia, mi l-a oferit. Încă e mare, nu prea l-am folosit." Asta m-a emoționat. Era clar că era ceva intim pentru el, dar ne-a împărtășit povestea, de parcă am fi și noi, ca cei din trupa CEVA, prietenii lui. Despre al doilea penar spune că este vechi, de prin a 7-a. Ca să ne dovedească scoate foaia cu numele pe care cu toții am avut-o în clasa a 9-a ca să ne cunoască noii profesori. E plină de cerneală uscată, împăturită de mii de ori, dar păstrată. A mers prin toată sala pentru a ne arăta. Eu am observat alt aspect: îi tremurau mâinile. Emoțiile lui, oricât ar fi fost de mari, nu l-au afectat. Ba, mai mult, probabil l-au ajutat, pentru micile improvizații și auto-ironiile de pe parcurs.
Jurnalele. Probabil fiecare dintre noi, ori când eram mici, în joacă, ori când eram ceva mai mari, dar nu aveam cu cine vorbi, cineva de încredere care să ne asculte problemele, am apelat la această entitate personificată de acea parte a noastră ce trebuie vindecată, ajutată, ascultată sau doar înțeleasă. Eli Dediu ne prezintă jurnalele ei, fiind mai mult sau mai puțin deschisă. Zic asta, pentru că mereu când spunea despre ceva din jurnal afirma: "... nu vă voi spune mai multe" sau "... știți voi". Vreau să spun că nu văd nimic rău în asta, până la urmă safe zone-ul fiecăruia este un spațiu intim și sacru de cele mai multe ori și în multe cazuri niciunul dintre noi nu cred că suntem dornici să împărtășim mai mult decât trebuie. Jurnalele au fost spațiul fiecăruia, căci printr-unul te poți referi și la o foaie de la sfârșitul caietului de psihologie sau un perete sau alte locuri în care poți scrie ceea ce nu poți vorbi.
Ada Ciocârlan spune frumos despre cum îi place să vorbească cu oamenii sau să se simtă aproape de aceștia. Am observat pe parcursul întregului spectacol, chiar și după asta. Se simțea bine că erau mulți oameni, cred eu, pentru că nu se simțea stânjenită de anumite gesturi improvizate, de anumite sunete interesante produse de gură sau de interacțiunea cu ceilalți membri ai trupei. Nimeni din acea sală nu știe nimic despre viața de după teatru a fiecăruia dintre cei de pe scenă, dar eu pe moment și acum când scriu mă gândesc că ea este o persoană deschisă, prietenoasă și care da, chiar da, și-a găsit un safe zone în interacțiunea cu ceilalți.
Paul Timofte m-a ajutat personal să îmi amintesc ceea ce a spus el, despre spațiul lui confortabil în care se simte el safe. Mi-a oferit două răspunsuri: unul scurt și unul mai vag. "Răspunsul scurt este....
... mintea mea. Camera micuță mărginită de cutia craniană, cu mobilier și plante, toate făcute dintr-un lego de amintiri." Atunci, când a pomenit de lego, mi-am adus aminte de ceea ce a spus în monologul său. Mi-am amintit de mașinile de lego, de tatăl lui. Mi-am amintit de perioada mea de copil, când iubeam să construiesc, să distrug și iar să construiesc. Eram înnebunit după lego-uri, după acea lume în care eram doar eu și micile figurine cărora le dădeam o viață, bună sau rea, și un scop. Construiam povești în timp ce construiam acea lume a lor. Poate una dintre cele mai bune amintiri pe care le-am retrăit în urma acestui spectacol: eu mic.Răspunsul "mai vag" din punctul lui Paul de vedere este legat de partea tehnică a monologului personal. Mi-a spus că monologul său este ultimul și că, apropiindu-se de deadline, nu avea de ce structură să se lege pentru definirea safe zone-ului. Printr-o discuție cu Petro Ionescu (regizoarea acestui spectacol) a ajuns la concluzia că spațiul lui safe poate fi mai bine trăit și verbalizat, decât să fie definit. "Faptul că nu are tocmai o narațiune și nu urmărește un singur fir face parte tot din esența lui." Sunt de acord cu el. Nu poți defini cu exactitate ceea ce te face să te simți sigur, să te simți bine. De cele mai multe ori te blochezi în amănunte și nu surprinzi esența. Atunci când trăiești in acest moment ceea ce îți place, ce te face să te simți bine sau când verbalizezi liber fără vreo structură prestabilită, atunci ești clar.
Următoarele fraze pe care le-a împărtășit m-au făcut să mă gândesc la asta: mă uit la telefon și de fapt mă văd într-o oglindă. Mi-a spus că spațiul lui safe este mai mult intern, că nu se exteriorizează cât ar vrea, că trăiește mult în intimitatea minții sale. Și-a făcut o căsuță în capul lui, "... un loc în care pot fi eu oricând. Savurez fiecare moment plăcut și fiecare cadru dintr-o scenă ce stârnește ceva în mine, ca apoi să le așez și reconstruiesc cu grijă în cutiuța mea de amintiri."
Concluzia acestor idei este următoarea: Paul funcționează în două ipostaze: "când corpul meu este activ și pe pilot automat (mersul fără vreo destinație), toți stimulii care mă înconjoară devin un white noise peste care îmi întind sinapsele și îmi vărs gândurile / amintirile." A doua e complet opusă. "Corpul meu, static, primește toată informația din jur, mintea mea fiind acum white noise-ul peste care se pictează scenele. O joacă de-a scrisul și cititul.
Îmi place să îmi mențin mintea activă...asta e refugiul meu"Ultimele cuvinte cuprind profunzimea monologului și a explicațiilor. Mulțumesc.
Unul dintre cele mai importante momente din spectacol este cel cu reproșurile elevilor adresate profesorilor (elevi: Ada, Eli, Paul, Denisa // profesori: Daria, Elena, Iulian). Așa îmi imaginez eu o dezbatere corectă: o împărțire egală într-un careu de sport. Problemele semnalate de elevi sunt problemele prezentului. La discuții am aflat că acestea au provenit din stările și spusele celor ce au contribuit la scenariu, la proiect, căci totul se întâmpla de multe ori după 6-7 ore de curs. Profesorii spuneau ceea ce majoritatea am auzit: "De ce îți este somn, de ce nu ai învățat?" sau alte lucruri vagi și fără vreo tentă pozitivă. Elevii spuneau uneori chestii dure: "Uneori plâng pentru că ne ascultă ziua următoare. / Învăț câteva ore noaptea pentru profesoara/ul din ziua următoare." Ziua următoare.
Vă invit să vă imaginați că ei au stat împărțiți în profesori și elevi, în linii drepte, unghiul dintre ei fiind de 90o. Imaginați-vă acum că la sfârșitul dezbaterii se strâng toți cu fața la spectatori și încep să spună: "Ce facem astăzi? / Astăzi facem ceea ce vrem. / Ce facem astăzi? / Cine e curioasa? / Astăzi nu ne sperie necunoscutul. / Astăzi suntem liberi să facem ce vrem." Astăzi nu ne sperie necunoscutul: ziua următoare / ziua de mâine.
Tot ce a fost înainte de acest moment mi-a construit în cap sensul titlului: Mâine nu ne mai sperie (așa tare). Necunoscutul este ziua de mâine, viitorul. Suntem prea tineri să fim siguri de viitor, de ceea ce va urma. În prezent, astăzi, suntem liberi să trăim totul fără restricții. Mâinele, necunoscutul, viitorul, începe să nu ne mai sperie așa de tare. Se întâmplă asta cu ajutorul safe zone-ului nostru. "Mâine. Nu ne mai sperie. Așa tare. Sperăm."
Înainte de a încheia, vreau să spun câteva cuvinte despre Irina Slate. Se vede că există o relație dintre cele mai bune între echipă și ea ca și între echipă și Daniel Chirilă. Mi-am dat seama de asta, deoarece mereu când se întâmpla ceva sau mereu când lumii îi plăcea ceva, ei se uitau la Irina. Stătea lângă mine, de aceea am observat. Ea era sprijinul lor din acea încăpere, motivația lor și critica lor cea mai mare, dar într-un sens bun. Irina este consultantul artistic al acestui spectacol, însă i se pot atribui mai multe calități, dar nu sunt eu în măsură să fac asta, ci trupa.
Finalul este momentul meu preferat. Ei încearcă să construiască un cort cu tot ce au la îndemână: tuburi, beculețe, pături, prosoape... elemente din safe zone-urile fiecăruia. A fost un moment de completă improvizație, din partea tuturor. Nu au mai existat subtitrări pentru nevorbitorii de limbă română, dar probabil și-au dat și ei seama de ce se întâmplă. Terminând de montat, se pun toți jos, Paul ia chitara, Ada pianul digital.
Ada începe să cânte, încet și foarte calm: "Eu de mic copil mi-am dorit să ajung artist.." așa încet și calm, încât nimeni nu și-a dat seama dacă e creație proprie sau..."am muncit din greu ca s-ajung să fiu pe teren atins..". Atunci creierul a făcut o conexiune, auzindu-i pe actorul Florin Hrițcu și pe secretar artistic al Teatrului Tineretului, Răzvan Rocaș, cum încep să râdă. "Am muncit din greu, martor mi-e colegul meu... M-am născut cu noroc la echipa campioană joooc... Da, da, da, trupa mea e cea mai cea / Cea mai tare din Carpați e gașca din Târgu Neamț..". Era o reinterpretare a imnului formației de fotbal Oțelul Galați.
Toți din sala au început să cânte. Toți au început să râdă. Toți s-au gândit la același lucru și atmosfera s-a destins. "M-am născut cu noroc / La echipa campioană joooooc. / Da, da, da, trupa mea e cea mai cea / Cea mai tare din Carpați e gașca din Târgu Neamț." A durat mult momentul, căci și spectatorii cereau asta. A fost foarte plăcut, a fost tot ce își dorea fiecare. Și-au atins scopul.
Astăzi ne mai sperie necunoscutul. Mâine, vom vedea.
