Repetiția unui abuz - Visul la Festivalul de Teatru Piatra Neamț, 2023

16 septembrie 2023. Ora 17.00, Scena Mobilă / Sala Ceahlăul. Eveniment: Visul (text: Alexa Băcanu, regie: Dragoș Alexandru Mușoiu, scenografie Mihai Păcurar). REACTOR de creație și experiment, Cluj. O creație, un experiment, o provocare.

Suntem martorii unor zile de repetiții ale unei trupe de teatru X (Maialgesa Dat, Călin Deneș, Radu Dogaru, Christian Har, Ana Maria Marin, Duncan McKee, Victor Muntean, Emőke Pál, Ana Rednic, Oana Rotaru, Paula Seichei, Doru Taloș, Adonis Tanța), dintr-o școală de Teatru Y, zile de dinaintea examenului de licență. Nimic mai normal pentru început decât o serie de exerciții de dicție, pentru încălzire, cum se fac de obicei. "Mmmmmmmmmm", "Aaaaaaaa", "MiiiiiiiAA" și toate cele. Nu e foarte greu să-ți dai seama ce piesă se repetă: Visul... Visul unei nopți de vară... William Shakespeare (fragmente traduse de Ștefan Octavian Iosif). (*)


Spectacolul începe cu o scenă din renumita piesă, în care două tinere studente-actrițe sunt prinse de gât cu lanțuri, ca niște animale. Ne putem gândi la ceva vulgar, la ceva din zona kinky, însă aceste lanțuri au sensul lor. Pe fundal se aud răgete, de leu ori de tigru, oricum ceva ce se aude tare, dur, impunător. Aceste fete sunt... niște leoaice ținute sub control, după cum sugerează textul. Tatăl uneia dintre ele spune că fata lui s-a sălbăticit pentru băiatul pe care-l iubea - anume băiatul care ține lanțul -, nu-i mai dă ascultarea cuvenită lui, ca părinte, și îi nesocotește dorința de a se mărita cu un alt băiat. Gândul mi s-a dus la dominația bărbatului asupra femeii, valabilă încă din timpurile respective. Asta fără să am idee ce va urma în spectacolul pe care urma să o urmăresc.

Regizorul din spectacol. Actorul Doru Taloș în viața reală. La prima vedere, un tip inofensiv. Până când se dezbracă la propriu și rămâne în ceva... ceva transparent. Urmează un fel de... ritual ciudat. Regizorul pune câte un picior al actorilor din gradenă într-un vas cu apă și vorbește despre ei toți ca despre o FAMILIE. Acum când scriu mă gândesc la ritualul de dinaintea Paștelui Catolic, când Papa spală picioarele unor deținuți, pentru a-i purifica, repetând gestul pe care Isus l-a făcut cu apostolii săi la Cina cea de Taină. Oare studenții-actori trebuie să fie purificați înainte de a juca într-un spectacol?

Iar în spectacol, actorii-studenți, în momentul în care îl ating pe regizorul-profesor, intră într-o stare ciudată: tremură, îl consideră chiar zeu. Purificare sau demonizare?


Sunt multe momente de musical în spectacol (muzica fiind semnată de Max Anchidin, Renata Burcă, Magor Bocsárdi, Csaba Boros, Tibor Cári, Radu Dogaru, Ada Milea, Adrian Piciorea, Corina Sucarov, Peter Visky, Compozitor anonim). E și multă mișcare scenică / coregrafie (Sergiu Diță). E spectaculos și ești absorbit de ceea ce se petrece pe scenă, muzica și coregrafia te fură. Până se ajunge la o scenă din Visul unei nopți de vară (W.S. din nou), dintre două personaje feminine. Abia atunci mesajul real al piesei / spectacolului s-a înfiripat în creierul meu. Regizorul îi propune Iuliei (Paula Seichei) niște replici din textul lui Shakespeare și îi indică felul în care trebuie să le joace. Iulia, care o joacă pe Helena, trebuie să îi spună lui Noemi (Emőke Pál), care o joacă pe Hermia, cât de frumoasă este și cât de mare e diferența între cele două... iar profesorul îi spune Helenei / Iuliei că dacă tot este grasă, să folosească asta.

Și aici apar abuzurile.

I. Prima formă de abuz: verbal. De obicei bazată pe misoginism sau pe ironizarea unor diferențe fizice.

Pe muzică și cu coregrafie, în gradenă, actorii încep să își facă unul altuia reproșuri: Laur (Christian Har) face videochat și e batjocorit sub pretextul că nu e capabil să atingă o fată, Narcis (Radu Dogaru) e acuzat a intrat la școală pe pile (părinții lui sunt ambii actori), Iulia e acuzată că se culcă cu regizorul-profesor. Liniște.

Intră profesorul și o cheamă pe Iulia în spatele gradenelor. Îi spune că are potențial, dar e leneșă. Multe bullshit-uri deja cunoscute de majoritatea dintre noi ca fiind frazele după care te aștepți să îți fie cerut ceva... timp... bani... chiar demnitate. Se aud din spatele gradenelor sunete de săruturi, sunete de act intim. Cu sau fără consimțământ, nu știm. Revenită în scenă, studenta pare traumatizată, sfâșiată.

II. A doua formă de abuz: sexual. De obicei întâlnit acolo unde există diferențe de putere. Aici, profesor-elev(ă). Predominant bărbat-femeie.

Și atunci s-a aprins un beculeț pentru mine. În acel moment am făcut legătura cu monologul Ruxandrei Maniu din spectacolul Apocalipsa gospodinelor de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Aceasta povestea despre regizorul unui spectacol care căuta actrițe cu o anumită greutate pentru roluri de fete... vă dați seama, mai plinuțe. Mizând pe un efect comic, căci nici publicul nu e atent doar la talent actoricesc. Când ulterior, în timp, actrițele au slăbit, regizorul a fost indignat. În Visul e invers, dar la fel de grav, profesorul are o problemă cu structura fizică a unei actrițe, una mai masivă. O bună parte din spectacol m-am întrebat dacă nu cumva a fost dramatizată aceeași scenă din viața reală... căci exista o anumită similitudine între ele.^[i]

Dar să mergem mai departe. În alt moment din spectacol, toți studenții și profesorul se îmbată. Nimic mai NORMAL. După ce trece mahmureala, unul dintre actori (Radu Dogaru) iese din culise zgâriat pe spate. Este băiatul acela acuzat că a intrat pe pile, despre care profesorul afirmă că nu are talentul necesar. "Părinții sunt cineva, tu ești încă un nimeni".

Zgâriat e puțin spus, trebuie să ne imaginăm că ar fi o rană făcută de gheara unui leu. Vinovat: profesorul.

III. A treia formă de abuz: fizic.

Dilema studentului este: să se ducă sau nu la decan, să-l denunțe pe profesor? Încurajat melodios și dur în același timp de colegi (într-un nou moment de musical), el împreună cu Noemi merg și îi spun decanului. Acesta, ca de obicei în viața reală, începe prin a-l lăuda pe profesor și laudă rezultatele acestuia. Afirmă că metodele de predare dau roade (fie ele bazate pe un ritual ciudat, pe țipete, constrângere, jigniri etc) și dă vina pe elev pentru cele întâmplate. Până când i se arată rana. La arătarea dovezilor... spune doar: "Voi vorbi cu domnul profesor". Orice poate fi ascuns sub preș când nu există dovezi, când trebuie neapărat să se tacă doar pentru a nu da afară un profesor sau un om "bun", important pentru instituția respectivă.


Se punctează prin acest spectacol abuzurile din școlile de Teatru, abuzuri care au ajuns și la urechile noastre, ale celor din sală. De obicei nu doar în școlile de arte există abuzuri. S-a tot auzit despre asta în ultimul timp. Însă la școlile de Teatru parcă este mai accentuat fenomenul. Profesorii sunt mai violenți cu studenții și mai ales cu studentele, mai impulsivi, mai... băgăcioși. Iar majoritatea oamenilor tind să-i privească pe profesori ca pe niște zei, niște zei puternici care reușesc să îi domine pe studenții slabi.

Înapoi la spectacol. Un nou moment. Plecarea departe de casă la o facultate, mai ales dacă ai locuit într-o zona rurală și ai făcut trecerea la urban, este un eveniment greu, adaptarea este dificilă. Asta trăiește și un actor din Arad (Adonis Tanța), care este sunat periodic de mama lui, ulterior discuției cu mama vorbind și cu bunica. Fiecare final de scenă dură sau cu un mesaj, cum sunt cele descrise mai sus, se termină într-o notă umoristică printr-un nou apel telefonic, în care băiatul încearcă să îi explice mamei lui că nu are timp (fiind în timpul repetițiilor) și o roagă să nu îi mai trimită diferite lucruri. Cu bunica se înțelege. Dar, tocmai când intrasem într-o rutină a amuzamentului, ultimul apel telefonic este cel de anunțare a morții bunicii.

Eu am plâns. Sunt foarte subiectiv. A fost singurul moment din spectacol care mi-a indus o stare tristă și nu una în care să simt indignare sau plăcere. Luminile și sunetul (Cătălin Filip), sonorizarea (Radu Boancă) și actorii care cântau frumos, ca un cor de la biserică, au realizat împreună un moment inedit.

Mai departe. Noemi este unguroaică. Și la propriu (in viața reală), și la figurat (în spectacol). Este cea care își dă seama că nu e normal ce se întâmplă, ce se petrece în relația cu profesorul. Ea e cea care îl îndeamnă pe băiatul zgâriat să îl denunțe pe profesor la decan. Ea îi dă un cot în gură profesorului pentru că a încercat să o pipăie. El o întreabă: "Tu înțelegi limba română?" Probabil a fost înțeleasă limba așa de bine încât și-a primit binemeritat cotul acela în gură după toate palmele, atingerile și vorbele aruncate...

Fetele au avut un moment excepțional. Cu Noemi și Iulia în prim-plan. Un moment de feminism, de emancipare. Un moment muzical. Cântat excelent, cu mesaj livrat atât de bine, cu muzică și lumini care au ajutat enorm. "Corpul mei nu e al meu, e ca să comentezi tu."

Moment de emancipare întâlnit și în Apocalipsa gospodinelor. Iulia-Paula Niculescu, protagonistă în Apocalipsă, stătea fix în fața mea și se bucura de acest moment. Poate își aducea aminte de ceea ce jucase cu câteva zile înainte în cadrul aceluiași Festival de Teatrul Piatra Neamț, ediția 34. Era un vibe mișto, chiar dacă se spuneau chestii dure și adevărate.

Ajung și la (*) de la început. La examenul de licență cu Visul unei nopți de vară, pe scenă apar și părinții copiilor, actori, care le reproșează acestora: "Ați omorât teatrul!", "Ați omorât teatrul!". MOȘTENIREA!!! Ne ținem cu dinții de o moștenire care nu ne aparține pentru că nu o cultivăm suficient de mult. În 2023, într-un secol al digitalizării, un text care are peste 3-400 de ani nu mai atrage publicul tânăr. Moștenirea noastră culturală nu se rezumă la tot ce s-a scris și s-a tot jucat în ultimele sute de ani. Totul se schimbă, publicul se schimbă, textele se schimbă. Iar o dovadă vie de adaptare la prezent e spectacolul Stop the Tempo! de Gianina Cărbunariu, montat într-o versiune nouă de Mara Oprea (și prezent și el în Festivalul de Teatru Piatra Neamț 2023). Unii reprezentați ai generației înaintate în vârstă ar contesta și critica acest spectacol, alții nu, fiecare după libertatea de gândire proprie, dar el este relevant pentru noi, tinerii. Se vrea ca teatrele să nu moară? Atunci publicul să nu moară sau să nu îi moară dorința de a merge la teatru. Publicul tânăr trebuie atras prin ceva ce cunoaște și vrea să vadă pe o scenă. O noapte în clubul Apollo care poate schimba totul (ca în Stop the Tempo, în care cele trei personaje care nu aveau ce căuta în club, ajung totuși acolo și se întâlnesc pentru prima data). O mustrare (sau mai mult decât o mustrare) a unui prof de teatru abuziv care poate schimba totul (ca în acest Visul).

Fiți deschiși la minte. Nu vă lăsați pradă abuzurilor. Găsiți-vă Safe Zone-ul. Fiți ca Noemi, identificați ce nu e normal și acționați.

În concluzie, Visul e un spectacol puțin lungit prin repetarea unor versuri, dar care arată viața multor actori care au trecut printr-o școală de actorie din România (și din ce s-a auzit în ultimii ani, poate nu doar din România). Un text și un spectacol care arată o realitate. Mesajele sunt clare și cunoscute de toți. Numai ochi să ai să le vezi. Și curaj și voință pentru a schimba ceea ce trebuie schimbat.

Reactor, niciodată o dezamăgire. Aplauze!

[Spectacolul a fost creat în cadrul proiectului "Zonă de siguranță", care are ca temă de cercetare abuzurile de putere ce pot apărea în mediul universitar, în special în cadrul facultăților cu profil artistic.]