Relațiile cu părinții, cele la zi sau cele din amintire, ne invită periodic la chestionarea umbrelor ce au marcat copilăria multora dintre noi. Despre asta e Vulnerabil. Scris de Vera Ion, în regia lui Alice Monica Marinescu și jucat (admirabil!) de Alex Călin, Ioana Chițu și Cabiria Morgenstern. Cei trei actori își interpretează, pe rând, în trei dintre tablourile spectacolului, părinții. Cabiria being and talking to Maia, Ioana being and talking to her mother, Alex being and talking to his father în scene în care, pe rând, oamenii Cabiria, Ioana, Alex din realitate sunt interpretați de actorii Alex, Ioana, Cabiria.
La Q&A-ul de după reprezentația din Sala Ceahlăul, Alex Călin mărturisea că în Vulnerabil a reușit ceea ce nu a reușit, în prealabil, nici în realitate, nici la terapie: să verbalizeze, în direcția tatălui său, traumele copilăriei. La același Q&A, ultimul întrebare i-a aparținut tatălui Ioanei, prezent în public.
Scenele-confesiune ale celor trei actori, atât cele în care își dezvăluie poveștile personale, cât și cele în care aduc la lumină alte istorii similare, sunt impecabile. Nici un cuvânt în plus, nici un gest inutil, nici o expresie a feței fără rost. În ciuda severității subiectului, un ton general ponderat, decent, lipsit de stridențe și patetisme.
Scenele muzicale de grup ori cele în care sunt invocate fragmente de mărturisiri primite, via rețelele de socializare, de la anonimi cu biografii apăsate de copilării întunecate scad pe alocuri ritmul și forța spectacolului. Songul de final simplifică, oarecum, nuanțarea ce însoțește, just și empatic, relatarea poveștilor. Sunt însă singurele neajunsuri ale unui spectacol care lasă urme serioase în decorurile interioare ale celor care îl privesc.
Câteva elemente de decor înțelept alese, sugerând deopotrivă divanul mărturisirii și geamantanul despărțirii (scenografie: Irina Gâdiuță), și un număr de reflectoare care decupează, pun în valoare și creează ambianțe (lighting design: Tudor Nicorici) conturează spațiul și fixează punctele de interes vizual al unui spectacol de actor, rostire și poveste. Un exercițiu de mare curaj & deschidere & sinceritate umană, livrat cu un profesionalism artistic fără rest.
Curajul se cuvine trecut și în dreptul exprimării artistice pentru ideea de a șterge delimitările de gen dintre subiecții mărturisirilor (sunt scene în care Alex Călin e Andreea, Cabiria e Alex) și pentru capacitatea de a evita senzaționalul de burtieră & prime time. Relevanța spectacolului se naște fix din familiaritatea pe care cei mai mulți dintre spectatori o simt cu replici, atitudini și fragmente din poveștile aduse pe scenă. Nu e loc de întâmplări horror, ci de rele & greșeli adânc insinuate & pitulate în mentalul individual & colectiv, pe care atâția și atâția le repetă, adesea fără conștiința păcatului. Vulnerabilitatea, ca smerenie în fața umanului ce poate îndrepta răul.