La Ploiești am fost la câțiva oameni distanță de scena pe care s-au derulat astfel de probleme de viață, cu care s-au confruntat două familii din Bistrița, povești scrise de Dan Coman, repovestite scenic de Radu Afrim. Neajunsuri, vise transformate în iluzii, absența adevăratei iubiri - toate acestea macină sufletul omului, șubrezindu-l, copleșindu-l.
Două încăperi simple, de mici dimensiuni, care sunt, pe parcurs, fie o bucătărie și un dormitor, fie o cameră dintr-un sanatoriu de dezalcoolizare sau o cameră a copilului / tânărului, minimalist mobilate, sunt spațiile de viețuire a personajelor (scenografie: Sabina și Bianca Veșteman). Între cele două încăperi se află un spațiu-celulă, ca o cabină telefonică, cu pereți transparenți, care izolează câte un personaj, pentru a-i sublinia singurătatea, izolarea la care este supus sau la care s-a supus de bună voie. Uneori e doar un spațiu de trecere. În fața celor două încăperi, pe scenă, e un cadru dreptunghiular umplut cu pietricele albe, care se constituie fie într-un mormânt, fie într-o porțiune de caldarâm. Acolo se izbesc genunchi, se frământă tălpi și coate, într-o luptă cu sine, dar și cu ceilalți, ai lor. Și lateral este amplasat un ecran luminos, iar personajul care se oprește în fața lui se evidențiază în acea lumină, pentru a da frâu liber, acolo și doar acolo, gândurilor interioare.
Prima poveste ne prezintă o femeie (Natalia Călin) între două vârste, care are doi copii, un băiat și o fată, acum mari, al cărei soț alcoolic, acum decedat, și-a pus amprenta asupra vieții ei și a copiilor săi. Trauma conviețuirii cu un om violent a transformat-o într-o persoană care se hrănește cu minciuni, cu iluzii, țesându-și zilnic o plasă care nu o va elibera, ci din contră, o va face prizoniera propriilor gânduri. Timpul capătă fluiditate, căci secvențele din copilărie se întrepătrund cu cele dintr-un anume prezent. Fiecare vorbește pentru el. Fiul (Marius Manole), marcat de faptul că el a fost cel care și-a găsit tatăl mort, se simte vinovat de faptul că nu l-a putut readuce la viață și îl macină acest lucru, mai ales că el, ca parte masculină, nu a simțit deloc sau nu a vrut să simtă violența de care aveau parte mama și sora lui. Nu își găsește rostul în lume, nu știe ce vrea și se tot caută în amintiri, în oameni și lucruri, în jocuri de noroc, invocându-și tatăl, care este acum doar un căcat de steluță pe cer. Iar dorința lui cea mai puternică, obsedantă, este să dispară.
Mama caută iubirea, de care nu prea a avut parte, iubirea care să o facă să se simtă frumoasă, dorită, împlinită, să îi aducă bucurie. Și minte și se minte că există un posibil pretendent în persoana unui străin, pe care îl creionează după propria-i imaginație, nu prea reușit, se pare. Chiar și ea se amuză de personajul inventat. Își iubește copiii și își dorește să îi vadă împliniți, la casa lor, fără să știe prea bine cât de marcate le sunt sufletele. Copilăria și tinerețea ei au rădăcini adânci într-o lume în care multe lucruri nu se spuneau sau nu se făceau, pentru că ar fi fost un lucru rușinos. Să rabzi era deviza pe care femeia din perioada comunistă trebuia să și-o însușească. Excelentă Natalia Călin în rolul acestei femei, încă destul de tânără, încă destul de atrăgătoare, simplă și simpatică, cu o vorbă ardelenească plină de farmec, care caută bucuria în cele mai mici lucruri.
Fiica (Flavia Giurgiu) e poate cea mai traumatizată dintre cei trei. Ea a cunoscut, copil fiind, mai acut violența domestică și, ca un transfer genetic, alcoolul pune stăpânire și pe ea. Își caută rostul în America tuturor posibilităților, acceptând o căsătorie de compromis, care are un preț, pentru a obține dreptul de ședere, dar fără a-i spune mamei adevărul, țesându-și la rându-i propria plasă de minciuni și de iluzii. Are o legătură aparte cu fratele ei, partenerul ei de joacă în copilărie, pe care îl iubește, dar pe care îl și urăște pentru relația sa bună cu tatăl lor. Este singurul său confesor, singurul care ar vrea să o ajute, dar incapacitatea lui de a-și gestiona adicțiiile îl fac neputincios.
Polițistul (teribil Marius Bodochi în acest rol) este personajul care există în această poveste înfățișat așa cum și l-a imaginat femeia: cu un anume simț al umorului, atrăgător, elegant și cu o voce minunată, căci îi place să cânte cântece din folclorul autentic al zonei, care ți se duc drept la inimă, caraghios și cu o anume incapacitate de a comunica. De fapt, comunicarea nu există cu adevărat nici între membrii familiei, din contră. Fiica vorbește des cu mama la telefonul mobil, dar niciuna nu spun cu adevărat nimic, e un gol acolo care le distanțează și mai mult, pentru că minciuna nu apropie.
Și mai avem o vecină (Mirela Oprișor), tinerică, simpatică, veselă, cu măruntele-i probleme - ca un fel de martor al vieții celorlalți.
Tatăl, prin absența lui, devine personajul-cheie, de la care încep să se ramifice trăiri, sentimente, dorințe, amintiri. El este factorul declanșator al zbuciumului interior al fiecărui personaj, pentru că tocmai prin absență devine atât de prezent, zbucium atât de bine subliniat scenic, nu doar prin vorbe, prin expresivitate a gesturilor și a feței, ci și prin mișcări ale corpului, săltate, zvâcnite, unduitoare. (Știm bine cum Radu Afrim exploatează la maximum capacitatea actorilor!)
O a doua poveste ne aduce în prim plan o femeie (Mirela Oprișor) care pleacă la muncă în străinătate, pentru a îngriji o bătrână dementă (Marius Manole) (și acest personaj este gândit doar ca un personaj-martor, ușor comic, care doar scoate în evidență perisabilitatea vieții și situațiile în care ajungem; doar niște străini, în strânsă dependență unii de alții) și își lasă copilul, aflat încă la o vârstă fragedă, cu tatăl acestuia. Un tată care devine cu timpul un alcoolic, care este departe de a fi un model pentru fiul său, cu atât mai îndepărtată fiind ideea de afecțiune. Fiul crește cu un dor permanent de mamă, cu dorința majoră de a se bucura, el și doar el, de dragostea, de îmbrățișările ei. Femeia minte și se minte că a plecat pentru bani, pentru a-i oferi copilului un trai mai bun, când, de fapt, a încercat o evadare dintr-o legătură nedorită, lipsită de iubire, dar în care intrase cu speranța să îi ofere o siguranță a traiului de zi cu zi. Din păcate, un bărbat mai în vârstă, față de care nu are sentimente, nu are cum să îi ofere ceea ce își dorea. Acolo, în Austria, începe o relație cu un bărbat căsătorit, care nu îi oferă decât iluzia unei relații menite să îi aducă fericirea atât de râvnită. Dar ce este, de fapt, fericirea? Și își dă seama că este tot o prizonieră, într-o altă cușcă, la dispoziția altor oameni.
Fiul (Ștefan Iancu) e împărțit între iubirea imensă și parcă neîmplinită față de mamă și legătura cu un tată față de care are sentimente amestecate. Și asta pentru că a simțit din plin absența lui, mai ales după ce a devenit alcoolic. Și e un zbucium interior și o revoltă care îl maturizează mult prea devreme.
Tatăl (Marius Bodochi) ajunge într-un sanatoriu, la dezalcoolizare, purtând în suflet o ură față de femeia care l-a părăsit, golit de sentimente, un neputincios, un lunatic, obsedat, rușinat de fotografiile care îl poartă în trecut, un trecut pe care nu mai știe cum să îl simtă și îl retrăiește cu amar. Este captiv în acele imagini și incapabil să trăiască prezentul, să-l înfrunte.
În viață, de cele mai multe ori, nu avem cum să evităm compromisurile, dar important este până unde și până când. Nu poți la nesfârșit să trăiești în compromis, pentru că asta ucide sufletul. Trăiești cu un om, este acolo, lângă tine, la masă, în pat și, cu toate astea, distanța dintre tine și acel om este imensă. Ce ne desparte și ce ne apropie, este esența acestui spectacol. Adevărul vs minciună, iubirea vs ură, iluzia vs realitate - toate sunt acolo, puse în lumină prin cuvinte, prin gesturi, prin situații de viață, atât de simplă și de complicată în același timp. Și mai presus de toate este figura Tatălui, cu importanța ei venită din patriarhatul familiei românești de ieri și de azi, vs figura mamei, cu fragilitatea și incapacitatea ei de a gestiona viața de familie.
Dan Coman și Radu Afrim, doi oameni ai locurilor bistrițo-năsăudene, au adus pe scenă povești ale oamenilor din acele locuri, dar care sunt general valabile pentru oamenii din România zilelor noastre. Familia, ca nucleu de bază al societății, mai ales în perioada comunistă, trebuia să ți-o formezi de tânăr și nu neapărat pornind de la un sentiment de iubire. (De multe ori era dorința părinților de a-și vedea copiii așezați la casele lor, să aibă de lucru și să îl ia sau să o ia pe cutare din simplul motiv că este băiat bun sau fată bună. Dar ce însemna asta, nu știa nimeni cu adevărat, erau acolo niște aparențe, mai ales în cazul oamenilor din orașele de provincie sau de la țară.)
La câțiva oameni distanță de tine este acel spectacol care esențializează ideea de teatru ca artă purificatoare, prin catharsis. Pentru mine distanța s-a anulat și am fost acolo, printre ei, extraordinari actori și personaje, am fost cu ei. Comicul de situație și comicul de limbaj m-au făcut să mă cutremur de râs, ca imediat apoi, printr-o schimbare bruscă de situație, de ton, de privire, să mă zguduie plânsul.
Dacă în alte spectacole, Radu Afrim a căutat să împingă la un extrem sau să șocheze prin anumite imagini, prin personaje-creaturi, prin culoare..., în acest spectacol echilibrul este deplin: universul sonor (acorduri de pian, chitară, muzică ambientală, folclor autentic, pop-rock), care își face simțită prezența într-un cadru simplu, minimalist, așa cum am mai spus, într-o lumină caldă, așa ca dintr-un acasă, cu ușoare inserții de culoare, care doar să puncteze un alt spațiu și o altă distanță, cu haz de necaz, deci umor, dar și emoție, cu interacțiune cu publicul, care a apropiat și mai mult povestea, situația, de spectator.
Am regăsit și în acest spectacol acea anume candoare, specifică lui Radu Afrim, care mă atinge și mă face să părăsesc sala de spectacol bulversată, cu multe, multe gânduri, anulând orice distanță între mine și creator - RADU AFRIM.
La câțiva oameni distanță de tine
spectacol ce pune bazele unui teatru, în contextul în care oamenii politici doresc să le cam desființeze, anume Teatrul Municipal Bistrița
Spectacol realizat în colaborare cu Teatrul Național București
Text: Dan Coman
Regia: Radu Afrim
Scenografia: Sabina și Bianca Veșteman
Distribuția: Marius Manole, Marius Bodochi, Mirela Oprișor, Natalia Călin, Flavia Giurgiu, Ștefan Iancu
Fotografii: Răzvan Năstase (cu excepția celei creditate Radu Afrim)