În week-end-ul 29 august - 1 septembrie 2024 a avut loc la Cinema Elvira Popescu difuzarea filmelor proiectate la Sfântul Gheorghe, în cadrul ediției 21 a festivalului Anonimul, 2024. Ultimul din șirul proiecțiilor înscrise în competiția scurtmetrajelor românești, (În)cerc, mă conduce înspre un fir roșu tot mai evident, pe care abia acum îmi dau seama că îl văd pâlpâind de ceva vreme, în caruselul de filme, expoziții și spectacole de teatru, auto-administrat în vara 2024. Aleg acest fir roșu și leg cu el evenimentele, nu doar pentru o necesară recapitulare de toamnă, cât pentru provocarea pe care tema o lansează și insistența cu care se insinuează în spațiul public. Este firul roșu al temei maternității, în contextul neofeminității eliberate de condiționările de gen. Este o temă cu caracter de noutate. Neomaternitatea pare a fi tot mai insistent chestionată de noua generație cineastă, care se apleacă și asupra problemei copiilor abandonați de mamele plecate la muncă, în străinătate. Latura întunecată a neomaternității absente, de Skype și Whatsapp, este adusă cu reproș și amărăciune în dezbatere și, adeseori, în puternic contrast cu ideea independenței feminine, ca și a eliberării ei de servituțile genului feminin. O voi lua gradual, pornind cu începutul.
Forma tradițională a maternității nu dispare cu totul, ci reînvie, integral, în chiar limbajul ei vizual inițial - de originară factură religioasă, acum reinterpretată cu ajutor tehnologic. Chipul Madonei cu Pruncul revine întocmai, în chiar epoca prezentului tehnologic, cu instrumentele acestuia. În Depictions, expoziție aflată în derulare între 29 mai și 29 septembrie 2024 la Muzeul Național de Artă al României, maternitatea este reconstituită în cheie inițială, creștină, prin intermediul fotografiei digitale contemporane, printată color pe hârtie de bumbac, de format mare. Artista olandeză Danielle van Zadelhoff expune o galerie de portrete pe teme vetuste și îndepărtate, sub raport stilistic și simbolic, în lumina și atmosfera specifică picturii vest-europene de secol XVII-XVIII. Demersul ei este cauzat de "un moment de cumpănă al vieții"[i], petrecut anterior anului 2013, care este cel al debutului seriei fotografice pe teme ale trecutului. Acest reenactment digital readuce, în lumina studioului fotografic, accesorizat electronic, o întreagă arhivă iconografică, în cadrul unui "2 în 1" de Renaștere a epocii Baroc, prin postmoderna citare a procedeelor artistice ale clarobscursului. Renașterea se produce prin intermediul artei fotografice și a instrumentelor ei. Procedeul reinstaurării fotografice a imaginii baroce este o explorare cu valențe istorice, de refacere a demersului lui Caravaggio de la sfârșitul secolului XVI. Pictorul a îndrăznit, atunci, să folosească chipurile profane ale oamenilor străzii, declasaților și prostituatelor, pentru a ilustra figuri biblice. Expoziția olandeză de fotografie contemporană reia demersul, din acel punct inovator, al inserției profanului în sacrul imaginar, aducând, în format digital, tabloul de epocă al erei îndepărtate (mai mult decât analogice). Artista o face păstrând temele creștine și simbolurile antice anterioare, prin intermediul figurilor umane actuale, desprinse din actualitatea recongnoscibilă. Pare a fi doar un parcurs tehnologic, care nu implică reinterpretarea iconografică, ci simpla repunere în drepturi vizuale a unei arte apuse. Este un procedeu spectaculos, cu un efect incitant sub raport simbolic. Tema fragilității și vulnerabilității este prezentă, prin imagini ale epidermei pistruiate sau marcate de cicatricea de copilărie a vaccinului BCG, împotriva tuberculozei (boală vindecată mult timp după secolul XVII). Tematica religioasă se păstrează, ca punct de plecare vizual și ca pretext al armonizării cu mundanul, în formatul scenic inovator, marcat de virtuțile profane lansate cândva de Caravaggio.
Despre o clasică expresie a maternității este vorba și în filmul Pigen med nålen / The Girl with a Needle, 2024, regizat de Magnus van Horn, prezent în competiția principală pentru Palme d'Or (Cannes, 2024) și Leii de Aur (festivalul polonez de la Gdynia, 2024), aflat de asemenea în competiția de lungmetraj a Festivalului Anonimul, 2024. Tematizarea maternității ajunge, aici, în străfundurile ei fiziologice, ale alăptării. Sursa de hrană este pusă la dispoziția altor copii decât cei născuți de protagonistă - nici ei chiar atât de copii - în concordanță cu limbajul vizual goth pe care mizează filmul. Atmosfera dickensiană se păstrează într-o epocă daneză de final al Primului Război Mondial. Tema mutilării fizice (de război, mai degrabă accentuată decât ascunsă de masca de fier), ca și tema automutilării, sunt singurele apte să răzbată, coerent, din incerta producție alb-negru, cu valențe de eseu vizual întunecat, exersat asupra beznei sociale din Danemarca începutului de secol XX, cu nimic diferită față de cea românească, de epocă ceaușistă, din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Palme d'Or 2007 nu s-a reeditat, pentru același subiect și motiv stilistic, în 2024, deși filmul implică tema gravidității nedorite și a avortului - cu andreaua din titlu, procedeu nereușit, dar nu mai puțin terifiant. Spaima este asigurată - mesajul, mai puțin. Alăptarea devine simbolul unei maternități mecanice, deviate și deviante.
Tema gravidității, de această dată imaginară, este abordată și de filmul bosniac Ekskurzija / Excursion, 2023, în regia Unei Gunjak, distins cu mențiune specială la Locarno, 2023. Graviditatea este mimată de o adolescentă, ca încercare a acesteia de a atrage atenția băiatului de care este fascinată, străin nu doar de orice relație de intimitate cu ea, ci și de film. Nu e clar ce a cauzat atracția fetei, cum de avusese, încă virgină, ideea extremă de a mima o sarcină cu un bărbat major și curajul de a se expune oprobiului public. Graviditatea prodigioasă se transformă într-un manifest bosniac naționalist, anti-sârbesc, împotriva a nouă presupuse adolescente din Banja Luka (capitala Republicii Srpska, componentă a Bosniei și Herțegovinei), devenite gravide peste noapte, într-o excursie școlară. Deși intenția este de a exprima reacția de respingere a societății heteropatriarhale față de ideea de sarcină adolescentină, filmul reușește să sugereze încurajarea acesteia, într-un mod contradictoriu și neverosimil. Colegele de școală sunt neveridic de precaute cu viitoarea presupusă mamă, la orele de sport, înregistrând cu stupoare decizia ei de întrerupere a sarcinii. Colegii descoperă, în schimb, calea către viol și bullying a temerarei lor colege. Ideea filmului este a unei revoluții sexuale la nivelul adolescenților și a pericolelor pe care le implică, din acest motiv, excursiile școlare. Este exagerat însă, ca, din rațiuni turistice (Excursion), să se ajungă la tema - oricum nedusă până la capăt - a lui Fatal Attraction (r. Adrian Lyne, 1987). Actrița adolescentă distribuită în rol de Glenn Close este expusă doar ridicolului. Obsesia asupra tânărului se întoarce împotriva adolescentei, însă nu într-un mod nejustificat care să victimizeze protagonista sau să stârnească reacții de simpatie față de ea. Filmul nu o salvează, după cum nici jocul nu o face și nici apariția ei scenică.
Tema abandonului matern, din Pigen med nålen / The Girl with a Needle, este permutată către alte epoci, de cineastul nordic, pentru că abandonul matern nu se practică, probabil, în actualul spațiu geografic danez. În România, în schimb, abandonul matern este o experiență frecventă, determinată de rațiuni economico-financiare sau de vârsta imatură a mamelor. Mama plecată în Austria, pentru a munci ca badantă apare în spectacolul regizat de Radu Afrim, La câțiva oameni distanță de tine. Mamele plecate la muncă, în Italia, sunt tema filmului Somnoroșii, regizat de Tudor Cristian Jurgiu, înscris în cadrul competiției de scurtmetraje din cadrul Anonimul 2024, ca și în Madre, 2023, al regizorului în devenire, Marius Miron, premiat cu locul 3 la a doua ediție a festivalului de film studențesc SeaWave Film Fest, Constanța, 2024. Perspectiva deloc măgulitoare asupra acestor mame, veșnic plecate de acasă, vine din partea fiilor. Perspectiva fiicelor asupra mamelor absente, grijulii doar din vârful buzelor și conversațiilor telefonice, apare în filmul (În)cerc, 2024, al Andreei Parfenov, difuzat la Anonimul 21. Le voi analiza pe fiecare, pe rând.
Venisem cu o oarecare teamă la spectacolul afrimian, La câțiva oameni distanță de tine, din cadrul SEAS Constanța 2024, după ce picasem testul identificării cu atmosfera spectacolului Inimă și alte preparate din carne, la care ajunsesem cu mult prea mari așteptări, create de Antologia dispariției. Prea mă obișnuisem să meargă totul ca pe roate și să-mi găsesc, în universul afrimian, locul care să mă legene, ca spectator. M-am trezit exclusă din zgârciurile acelei inimi și tristă de excludere. A recuperat din deziluzie dipticul La câțiva oameni distanță de tine, prin povestea familiei românești de azi: destrămată și populată de traume. Condiția aservită a femeii este, acum, concurată doar de cea de victimă a fiului abandonat în urmă, pentru viața mai bună pe care se presupune că i-ar crea-o mama lui, plecată la muncă - două victime absolute ale aceluiași sistem socio-economic problematic. În prima sa parte, spectacolul înbrățișează depresia, ca baladă veselă și tristă, în a doua - tentativa de suicid a fiului rămas în țară, alături de un tată închis în sanatoriul de dezalcoolizare. Avem un copil lipsit total de ocrotire părintească, capabil să ofere el însuși ocrotire tatălui. Este notabilă ambiția regizorului de a monta texte inspirate de realitățile cotidiene românești, redând poezia lor tristă și întunecată. Registrul minor al acestor texte nu le aduce cu nimic mai prejos față de traducerile din dramaturgia contemporană, al căror impact asupra spectatorului român nu va putea fi similar celui al literaturii contemporane universale traduse, asupra cititorului român. Lucrând cu textul autohton și cu realitatea de acasă, adeseori chiar domiciliară, Radu Afrim face terapie publicului, care se identifică cu personajele scenei. Tenta quasi-autobiografică a piesei este, și ea, încurajator de frățească. În plus, textele oferă platforma unor recitaluri actoricești, venite în cascadă. Familia de pe scenă este, cu mici variații, familia din sală - de strânsură și de avarie, reprezentativă pentru asaltul vieții, care o erodează până la urlet interior. În ambele părți, spectacolul este dominat de figura mamei care muncește din zori și până în noapte. În prima parte, Natalia Călin interpretează o mamă administrativă, care folosește muncile și discursul gospodăresc ca pe un etern ecran de protecție față de realitatea depresivă a vieții atât a ei, cât și a copiilor ei, de care nu vrea să se ocupe în profunzime. În a doua parte, Mirela Oprișor jonglează cu fațetele clar-obscure ale unei vieți de servitoare în Austria, făcând în așa fel încât licăririle pâlpâitoare să pară diamante, iar părțile întunecate să fie eliminate, ascunse sub preș, chiar dacă ștergerea urmelor proprii implică și închiderea scheletului (fiului) în dulap. În ambele situații, fiul este sacrificat, fără șanse și iluzii. Impresia că ar avea o mamă, fie și de Whatsapp, e înlocuită de certitudinea unei relații durabile cu tatăl - oricât de dezechilibrată, totuși reală. Marius Bodochi e tatăl dezastruos care nu își cunoaște responsabilitățile de care se crede scutit, dar care le învață, intuitiv, ca o mamă. E o concluzie cu totul diferită față de basmul matern tradițional, livrat societății. Există și singurătate paternă, care nu diferă cu mult de singurătatea mamei abandonate. Ștefan Iancu împrumută din aerul său copilăros puștiului dezamăgit și maturizat, brusc, sub luminile rampei. Dintre cei aflați la urmă, care vor deveni cei dintâi, americanizata Flavia Giurgiu pare descinsă dinPulp Fiction, iar Marius Manole construiește o pantomimă care transformă tristețea existențială în cascade de râs. Umorul este salvator și țâșnește prin toate supapele, inclusiv pe calea accentului ardelenesc, bistrițean.
Singurătatea masculină, creată de mame și soții care trag clapa, transpare și din scurtmetrajul lui Tudor Cristian Jurgiu, Somnoroșii, în care un băiat abandonat de mama plecată la stereotipa muncă, în Italia, își privește fix, de la parter, tatăl aflat la geamul apartamentului locuit. Iar acesta privește înapoi, către fiul însingurat. Se au doar unul pe celălalt, în timp ce mama își consumă "aventura" noii ei vieți, de femeie liberă. Punând toate aceste filme laolaltă, în contextul temei masculinității abandonate de figura feminină, doar așa tutelară, se întrevede o coaliție masculină ultragiată chiar și în privința aspectelor pe care nu ar avea nicio îndreptățire să le investigheze: fiul își sună mama în timpul nopții, obligând-o să își recunoască, oricât de tacit, infidelitatea conjugală de care soțul nu o acuză cu suficient reproș. Felul în care fiul preia toxica și tradiționala încornorare a tatălui reflectă mult mai mult decât orice gest oedipian, tranzitoriu, către maturitate. În viitorul comportament al fiului se anunță doar dezastre, în raporturile sale cu femeile.
Același tipar familial, de mamă finanțatoare din munca depusă pe meleagurile Italiei, este și cel din filmul studențesc autobiografic, Madre, semn că generația copiilor abandonați de multe asemenea mame a început să aibă o viziune proprie asupra opțiunii administrative materne. Dacă nu ar fi fost bunicii cei care, în cadrul acestui din urmă exercițiu vizual studențesc, îi îngrijiseră pe cei doi frați, în locul tatălui, ocupat și el cu propriul loc de muncă, aș fi putut crede într-un tipar emoțional calchiat după Paris, Texas, 1984, al lui Wim Wenders.
Mama care abandonează nu o face întotdeauna fizic, precum în cazurile fiilor, cât mai ales moral, ca în scurtmetrajul regizoarei Andreei Parfenov, (În)cerc, în care o fiică despărțită de iubitul ei ezită să se întoarcă acasă, anticipând refuzul matern pe care îl va primi, mereu mascat sub declarative bune intenții. Grija mamei se manifestă mai mult pentru prietenul părăsit, pentru Andreiuțu, care e băiat bun. În lipsa lui Andreiuțu, fiica i-ar cădea din nou pe cap. O noapte întreagă, fugara străbate casele prietenilor, prin tot Bucureștiul. Toți sunt ocupați cu vieților lor și nu au timp de ea, astfel încât, după ce își sună mama pentru a afla ceea ce deja știa (că nu va fi primită acasă, în pofida dorinței), se întoarce în relația toxică, de cuplu, lângă Andreiuțu. Peștișorul auriu din bolul de sticlă, pe care îl cară peste tot, este chiar sufletul ei, ucis de nepăsare și, totodată, prețul unei grave maturizări. Sad, but true.
Dacă nu sunt fățarnice, mamele tot dezamăgitoare se dovedesc a fi. Despre o altă trădare maternă este vorba și în scurtmetrajul Andreei Lăcătuș, Între marginile zilei. Mama fugară, împreună cu fetița bătută de tatăl abuzator, este împinsă de familia surorii a se înapoia de unde a plecat, refuzând sprijinul nu doar procedural, ci și empatic al autorităților, cu un înduioșător Alex Călin în rol de polițist, care își oferise sprijinul în obținerea unui ordin de protecție a femeii și copilului.
Odată cu filmele Singură și tristă, în regia lui Cristian Dorobanțu-Mereuță și cu WTF Luci?! în regia lui Paul Radu, se revine la stereotipia nemăgulitoare a figurii feminine etern cicălitoare, preocupată doar de aranjamente gospodărești, când probleme existențiale de o cu mult mai mare profunzime trenează, neobservate, asupra realității înconjurătoare. În primul film, mama este cea care se face responsabilă de un asemenea tip de feminitate, prin dorința de a face binele cu forța, altul decât cel de care fiica are cu adevărat nevoie. Tonul este comic, iertător la adresa mamei și autoironic la adresa fiicei, exasperată de lipsa de promptitudine a unui medic care nu reacționează telefonic, atunci când prințesa bate din picior. În al doilea film, prietena protagonistului se transformă într-o mașteră. Partenerul se răzbună și, așa, totul virează în comedie horror, conținând ideea dubioasă a pisicii aruncate în neant, deși genericul filmului asigură că niciun animal nu a fost rănit. Interesant pentru figura lui, de mexican descins din cartelul drogurilor din filmulTraffic, este doar Theo Costache, mai ales că scurtmetrajul aduce în lumină și o stea roșie, comunistă. Promisiunea estetică eșuează în probleme casnice și în facil comic, deși afișul cu Arsenie Boca în postură de rocker se anunțase ofertant, în contrast cu steaua inutil roșie a cufărului.
Și revenind doar pentru un paragraf la lungmetraje, povestea feminității dominatoare, manifestând o tulburare psihică cu accente criminale, apare în Banel e Adama, 2023, film al senegalezei Ramata-Toulaye Sy, aflat în selecția oficială pentru Palme d'Or, 2024, și proiectat în cadrul Anonimul 2024. Acesta este, mai degrabă, un film al senzorialității și sinesteziilor, imaginile evocând spațiul tradițional primordial al unui sat african, în care crima ascunsă a protagonistei aduce blestemul secetei. Totul este cufundat în liniște și ajunge să fie îngropat într-o furtună de nisip, în care făptașa își găsește sfârșitul.
Poveștile despre maturitatea feminină tutelară se opresc aici, dar vin din urmă cele despre instalarea menstruației, moment de Neliniște regizat de Simona Deaconescu. Este momentul care marchează O altă primăvară, în regia lui Claudiu Mitcu. Pentru acesta din urmă, momentul crucial al feminității, în drumul ei spre maturitate, este doar prilejul reconstituirii vieții în comunism, cu ajutorul artefactelor puse la dispoziție de Muzeul Amintirilor din Comunism și al clișeelor neverosimile, precum glasul elevului înălțând ode lui Ceaușescu, în singurătate, în sala de sport transformată în sală de spectacole. Asemenea inadvertențe impun un muzeu al coșmarurilor provocate de amintirile de epocă, în care, printre exponate, ar figura cu succes filmul lui Alexandru Solomon, Aparatele fotografice nu înregistrează aceste lucruri, înscris și el în competiția de scurtmetraje de la Sfântul Gheorghe. Rămâne neclar dacă este o ficțiune sau un documentar, având în vedere autenticitatea pe care o transmite Alexandru Repan, în evocarea realităților de turnător al fostei Securități, de care are o bună și directă cunoștință. Spectatorii rămân cu impresia de documentar, în pofida categoriei de concurs la care filmul a participat.
Spre deosebire de O altă primăvară, scurtmetrajul Neliniște este remarcabil, fiind cel mai bun din seria de 14 scurtmetraje românești proiectate la Cinema Elvira Popescu. O fetiță dintr-un sat izolat, din Deltă, crescută de un bunic, realizează că i se întâmplă ceva crucial, în ziua în care îi vine primul ciclu, moment sugerat cu delicatețe. Gândurile ei sunt, de acum, sublimate într-un performance coregrafic, în care alte trei fete de aceeași vârstă dansează, odată cu ea, în ritmul presupunerilor care le animă și al zvonurilor în care ele se încred. Sunt prietenele ei, la cataramă, cele patru muschetare confruntate cu un sânge neprovocat și un inamic nevăzut. Înfățișarea lor de copile contrastează cu imaginarul cool în care se proiectează, prin dans. Se rotesc în haine pastelate, în jurul unei mese dreptunghiulare, luminate de spoturi ce creează un vizual epurat, plutitor, pe fundalul căruia o retortă supradimensionată începe să se umple cu vopsea roșie și, apoi, să se reverse, din ce în ce mai amenințător. Dacă cele patru fete nu află ce provoacă sângerarea inexplicabilă a reprezentantei lor, vopseaua riscă să inunde întreaga lume. Nedumerirea fetițelor crește, la fel nivelul culorii revărsate și avertismentul ei. Salvarea vine în momentul în care copila ajunge cu barca la farmacie, unde primește primul ajutor din partea farmacistei. Este momentul revenirii la realitate, când încetează să mai danseze imaginar, alături de camaradele ei. Chiar și sub impactul nedoritei realități și al risipirii pufului copilăriei, ar fi fost de preferat ca glasul fetelor să nu revină, la final, pentru ca totul să rămână la nivel de închipuire și de pură sugestie vizuală, excelent completată de glasul distorsionat al farmacistei. Un pastel despre puritate și nevinovăție, așa cum debutează evoluția feminității în lume. Mai e mult până la tema maternității, dar necunoscutele se cer deja deslușite.
Forma tradițională a maternității nu dispare cu totul, ci reînvie, integral, în chiar limbajul ei vizual inițial - de originară factură religioasă, acum reinterpretată cu ajutor tehnologic. Chipul Madonei cu Pruncul revine întocmai, în chiar epoca prezentului tehnologic, cu instrumentele acestuia. În Depictions, expoziție aflată în derulare între 29 mai și 29 septembrie 2024 la Muzeul Național de Artă al României, maternitatea este reconstituită în cheie inițială, creștină, prin intermediul fotografiei digitale contemporane, printată color pe hârtie de bumbac, de format mare. Artista olandeză Danielle van Zadelhoff expune o galerie de portrete pe teme vetuste și îndepărtate, sub raport stilistic și simbolic, în lumina și atmosfera specifică picturii vest-europene de secol XVII-XVIII. Demersul ei este cauzat de "un moment de cumpănă al vieții"[i], petrecut anterior anului 2013, care este cel al debutului seriei fotografice pe teme ale trecutului. Acest reenactment digital readuce, în lumina studioului fotografic, accesorizat electronic, o întreagă arhivă iconografică, în cadrul unui "2 în 1" de Renaștere a epocii Baroc, prin postmoderna citare a procedeelor artistice ale clarobscursului. Renașterea se produce prin intermediul artei fotografice și a instrumentelor ei. Procedeul reinstaurării fotografice a imaginii baroce este o explorare cu valențe istorice, de refacere a demersului lui Caravaggio de la sfârșitul secolului XVI. Pictorul a îndrăznit, atunci, să folosească chipurile profane ale oamenilor străzii, declasaților și prostituatelor, pentru a ilustra figuri biblice. Expoziția olandeză de fotografie contemporană reia demersul, din acel punct inovator, al inserției profanului în sacrul imaginar, aducând, în format digital, tabloul de epocă al erei îndepărtate (mai mult decât analogice). Artista o face păstrând temele creștine și simbolurile antice anterioare, prin intermediul figurilor umane actuale, desprinse din actualitatea recongnoscibilă. Pare a fi doar un parcurs tehnologic, care nu implică reinterpretarea iconografică, ci simpla repunere în drepturi vizuale a unei arte apuse. Este un procedeu spectaculos, cu un efect incitant sub raport simbolic. Tema fragilității și vulnerabilității este prezentă, prin imagini ale epidermei pistruiate sau marcate de cicatricea de copilărie a vaccinului BCG, împotriva tuberculozei (boală vindecată mult timp după secolul XVII). Tematica religioasă se păstrează, ca punct de plecare vizual și ca pretext al armonizării cu mundanul, în formatul scenic inovator, marcat de virtuțile profane lansate cândva de Caravaggio.
Despre o clasică expresie a maternității este vorba și în filmul Pigen med nålen / The Girl with a Needle, 2024, regizat de Magnus van Horn, prezent în competiția principală pentru Palme d'Or (
Tema gravidității, de această dată imaginară, este abordată și de filmul bosniac Ekskurzija / Excursion, 2023, în regia Unei Gunjak, distins cu mențiune specială la Locarno, 2023. Graviditatea este mimată de o adolescentă, ca încercare a acesteia de a atrage atenția băiatului de care este fascinată, străin nu doar de orice relație de intimitate cu ea, ci și de film. Nu e clar ce a cauzat atracția fetei, cum de avusese, încă virgină, ideea extremă de a mima o sarcină cu un bărbat major și curajul de a se expune oprobiului public. Graviditatea prodigioasă se transformă într-un manifest bosniac naționalist, anti-sârbesc, împotriva a nouă presupuse adolescente din Banja Luka (capitala Republicii Srpska, componentă a Bosniei și Herțegovinei), devenite gravide peste noapte, într-o excursie școlară. Deși intenția este de a exprima reacția de respingere a societății heteropatriarhale față de ideea de sarcină adolescentină, filmul reușește să sugereze încurajarea acesteia, într-un mod contradictoriu și neverosimil. Colegele de școală sunt neveridic de precaute cu viitoarea presupusă mamă, la orele de sport, înregistrând cu stupoare decizia ei de întrerupere a sarcinii. Colegii descoperă, în schimb, calea către viol și bullying a temerarei lor colege. Ideea filmului este a unei revoluții sexuale la nivelul adolescenților și a pericolelor pe care le implică, din acest motiv, excursiile școlare. Este exagerat însă, ca, din rațiuni turistice (Excursion), să se ajungă la tema - oricum nedusă până la capăt - a lui Fatal Attraction (r. Adrian Lyne, 1987). Actrița adolescentă distribuită în rol de Glenn Close este expusă doar ridicolului. Obsesia asupra tânărului se întoarce împotriva adolescentei, însă nu într-un mod nejustificat care să victimizeze protagonista sau să stârnească reacții de simpatie față de ea. Filmul nu o salvează, după cum nici jocul nu o face și nici apariția ei scenică.
Tema abandonului matern, din Pigen med nålen / The Girl with a Needle, este permutată către alte epoci, de cineastul nordic, pentru că abandonul matern nu se practică, probabil, în actualul spațiu geografic danez. În România, în schimb, abandonul matern este o experiență frecventă, determinată de rațiuni economico-financiare sau de vârsta imatură a mamelor. Mama plecată în Austria, pentru a munci ca badantă apare în spectacolul regizat de Radu Afrim, La câțiva oameni distanță de tine. Mamele plecate la muncă, în Italia, sunt tema filmului Somnoroșii, regizat de Tudor Cristian Jurgiu, înscris în cadrul competiției de scurtmetraje din cadrul Anonimul 2024, ca și în Madre, 2023, al regizorului în devenire, Marius Miron, premiat cu locul 3 la a doua ediție a festivalului de film studențesc SeaWave Film Fest, Constanța, 2024. Perspectiva deloc măgulitoare asupra acestor mame, veșnic plecate de acasă, vine din partea fiilor. Perspectiva fiicelor asupra mamelor absente, grijulii doar din vârful buzelor și conversațiilor telefonice, apare în filmul (În)cerc, 2024, al Andreei Parfenov, difuzat la Anonimul 21. Le voi analiza pe fiecare, pe rând.
Venisem cu o oarecare teamă la spectacolul afrimian, La câțiva oameni distanță de tine, din cadrul SEAS Constanța 2024, după ce picasem testul identificării cu atmosfera spectacolului Inimă și alte preparate din carne, la care ajunsesem cu mult prea mari așteptări, create de Antologia dispariției. Prea mă obișnuisem să meargă totul ca pe roate și să-mi găsesc, în universul afrimian, locul care să mă legene, ca spectator. M-am trezit exclusă din zgârciurile acelei inimi și tristă de excludere. A recuperat din deziluzie dipticul La câțiva oameni distanță de tine, prin povestea familiei românești de azi: destrămată și populată de traume. Condiția aservită a femeii este, acum, concurată doar de cea de victimă a fiului abandonat în urmă, pentru viața mai bună pe care se presupune că i-ar crea-o mama lui, plecată la muncă - două victime absolute ale aceluiași sistem socio-economic problematic. În prima sa parte, spectacolul înbrățișează depresia, ca baladă veselă și tristă, în a doua - tentativa de suicid a fiului rămas în țară, alături de un tată închis în sanatoriul de dezalcoolizare. Avem un copil lipsit total de ocrotire părintească, capabil să ofere el însuși ocrotire tatălui. Este notabilă ambiția regizorului de a monta texte inspirate de realitățile cotidiene românești, redând poezia lor tristă și întunecată. Registrul minor al acestor texte nu le aduce cu nimic mai prejos față de traducerile din dramaturgia contemporană, al căror impact asupra spectatorului român nu va putea fi similar celui al literaturii contemporane universale traduse, asupra cititorului român. Lucrând cu textul autohton și cu realitatea de acasă, adeseori chiar domiciliară, Radu Afrim face terapie publicului, care se identifică cu personajele scenei. Tenta quasi-autobiografică a piesei este, și ea, încurajator de frățească. În plus, textele oferă platforma unor recitaluri actoricești, venite în cascadă. Familia de pe scenă este, cu mici variații, familia din sală - de strânsură și de avarie, reprezentativă pentru asaltul vieții, care o erodează până la urlet interior. În ambele părți, spectacolul este dominat de figura mamei care muncește din zori și până în noapte. În prima parte, Natalia Călin interpretează o mamă administrativă, care folosește muncile și discursul gospodăresc ca pe un etern ecran de protecție față de realitatea depresivă a vieții atât a ei, cât și a copiilor ei, de care nu vrea să se ocupe în profunzime. În a doua parte, Mirela Oprișor jonglează cu fațetele clar-obscure ale unei vieți de servitoare în Austria, făcând în așa fel încât licăririle pâlpâitoare să pară diamante, iar părțile întunecate să fie eliminate, ascunse sub preș, chiar dacă ștergerea urmelor proprii implică și închiderea scheletului (fiului) în dulap. În ambele situații, fiul este sacrificat, fără șanse și iluzii. Impresia că ar avea o mamă, fie și de Whatsapp, e înlocuită de certitudinea unei relații durabile cu tatăl - oricât de dezechilibrată, totuși reală. Marius Bodochi e tatăl dezastruos care nu își cunoaște responsabilitățile de care se crede scutit, dar care le învață, intuitiv, ca o mamă. E o concluzie cu totul diferită față de basmul matern tradițional, livrat societății. Există și singurătate paternă, care nu diferă cu mult de singurătatea mamei abandonate. Ștefan Iancu împrumută din aerul său copilăros puștiului dezamăgit și maturizat, brusc, sub luminile rampei. Dintre cei aflați la urmă, care vor deveni cei dintâi, americanizata Flavia Giurgiu pare descinsă din
Singurătatea masculină, creată de mame și soții care trag clapa, transpare și din scurtmetrajul lui Tudor Cristian Jurgiu, Somnoroșii, în care un băiat abandonat de mama plecată la stereotipa muncă, în Italia, își privește fix, de la parter, tatăl aflat la geamul apartamentului locuit. Iar acesta privește înapoi, către fiul însingurat. Se au doar unul pe celălalt, în timp ce mama își consumă "aventura" noii ei vieți, de femeie liberă. Punând toate aceste filme laolaltă, în contextul temei masculinității abandonate de figura feminină, doar așa tutelară, se întrevede o coaliție masculină ultragiată chiar și în privința aspectelor pe care nu ar avea nicio îndreptățire să le investigheze: fiul își sună mama în timpul nopții, obligând-o să își recunoască, oricât de tacit, infidelitatea conjugală de care soțul nu o acuză cu suficient reproș. Felul în care fiul preia toxica și tradiționala încornorare a tatălui reflectă mult mai mult decât orice gest oedipian, tranzitoriu, către maturitate. În viitorul comportament al fiului se anunță doar dezastre, în raporturile sale cu femeile.
Același tipar familial, de mamă finanțatoare din munca depusă pe meleagurile Italiei, este și cel din filmul studențesc autobiografic, Madre, semn că generația copiilor abandonați de multe asemenea mame a început să aibă o viziune proprie asupra opțiunii administrative materne. Dacă nu ar fi fost bunicii cei care, în cadrul acestui din urmă exercițiu vizual studențesc, îi îngrijiseră pe cei doi frați, în locul tatălui, ocupat și el cu propriul loc de muncă, aș fi putut crede într-un tipar emoțional calchiat după Paris, Texas, 1984, al lui Wim Wenders.
Mama care abandonează nu o face întotdeauna fizic, precum în cazurile fiilor, cât mai ales moral, ca în scurtmetrajul regizoarei Andreei Parfenov, (În)cerc, în care o fiică despărțită de iubitul ei ezită să se întoarcă acasă, anticipând refuzul matern pe care îl va primi, mereu mascat sub declarative bune intenții. Grija mamei se manifestă mai mult pentru prietenul părăsit, pentru Andreiuțu, care e băiat bun. În lipsa lui Andreiuțu, fiica i-ar cădea din nou pe cap. O noapte întreagă, fugara străbate casele prietenilor, prin tot Bucureștiul. Toți sunt ocupați cu vieților lor și nu au timp de ea, astfel încât, după ce își sună mama pentru a afla ceea ce deja știa (că nu va fi primită acasă, în pofida dorinței), se întoarce în relația toxică, de cuplu, lângă Andreiuțu. Peștișorul auriu din bolul de sticlă, pe care îl cară peste tot, este chiar sufletul ei, ucis de nepăsare și, totodată, prețul unei grave maturizări. Sad, but true.
Dacă nu sunt fățarnice, mamele tot dezamăgitoare se dovedesc a fi. Despre o altă trădare maternă este vorba și în scurtmetrajul Andreei Lăcătuș, Între marginile zilei. Mama fugară, împreună cu fetița bătută de tatăl abuzator, este împinsă de familia surorii a se înapoia de unde a plecat, refuzând sprijinul nu doar procedural, ci și empatic al autorităților, cu un înduioșător Alex Călin în rol de polițist, care își oferise sprijinul în obținerea unui ordin de protecție a femeii și copilului.
Odată cu filmele Singură și tristă, în regia lui Cristian Dorobanțu-Mereuță și cu WTF Luci?! în regia lui Paul Radu, se revine la stereotipia nemăgulitoare a figurii feminine etern cicălitoare, preocupată doar de aranjamente gospodărești, când probleme existențiale de o cu mult mai mare profunzime trenează, neobservate, asupra realității înconjurătoare. În primul film, mama este cea care se face responsabilă de un asemenea tip de feminitate, prin dorința de a face binele cu forța, altul decât cel de care fiica are cu adevărat nevoie. Tonul este comic, iertător la adresa mamei și autoironic la adresa fiicei, exasperată de lipsa de promptitudine a unui medic care nu reacționează telefonic, atunci când prințesa bate din picior. În al doilea film, prietena protagonistului se transformă într-o mașteră. Partenerul se răzbună și, așa, totul virează în comedie horror, conținând ideea dubioasă a pisicii aruncate în neant, deși genericul filmului asigură că niciun animal nu a fost rănit. Interesant pentru figura lui, de mexican descins din cartelul drogurilor din filmul
Și revenind doar pentru un paragraf la lungmetraje, povestea feminității dominatoare, manifestând o tulburare psihică cu accente criminale, apare în Banel e Adama, 2023, film al senegalezei Ramata-Toulaye Sy, aflat în selecția oficială pentru Palme d'Or, 2024, și proiectat în cadrul Anonimul 2024. Acesta este, mai degrabă, un film al senzorialității și sinesteziilor, imaginile evocând spațiul tradițional primordial al unui sat african, în care crima ascunsă a protagonistei aduce blestemul secetei. Totul este cufundat în liniște și ajunge să fie îngropat într-o furtună de nisip, în care făptașa își găsește sfârșitul.
Poveștile despre maturitatea feminină tutelară se opresc aici, dar vin din urmă cele despre instalarea menstruației, moment de Neliniște regizat de Simona Deaconescu. Este momentul care marchează O altă primăvară, în regia lui Claudiu Mitcu. Pentru acesta din urmă, momentul crucial al feminității, în drumul ei spre maturitate, este doar prilejul reconstituirii vieții în comunism, cu ajutorul artefactelor puse la dispoziție de Muzeul Amintirilor din Comunism și al clișeelor neverosimile, precum glasul elevului înălțând ode lui Ceaușescu, în singurătate, în sala de sport transformată în sală de spectacole. Asemenea inadvertențe impun un muzeu al coșmarurilor provocate de amintirile de epocă, în care, printre exponate, ar figura cu succes filmul lui Alexandru Solomon, Aparatele fotografice nu înregistrează aceste lucruri, înscris și el în competiția de scurtmetraje de la Sfântul Gheorghe. Rămâne neclar dacă este o ficțiune sau un documentar, având în vedere autenticitatea pe care o transmite Alexandru Repan, în evocarea realităților de turnător al fostei Securități, de care are o bună și directă cunoștință. Spectatorii rămân cu impresia de documentar, în pofida categoriei de concurs la care filmul a participat.
Spre deosebire de O altă primăvară, scurtmetrajul Neliniște este remarcabil, fiind cel mai bun din seria de 14 scurtmetraje românești proiectate la Cinema Elvira Popescu. O fetiță dintr-un sat izolat, din Deltă, crescută de un bunic, realizează că i se întâmplă ceva crucial, în ziua în care îi vine primul ciclu, moment sugerat cu delicatețe. Gândurile ei sunt, de acum, sublimate într-un performance coregrafic, în care alte trei fete de aceeași vârstă dansează, odată cu ea, în ritmul presupunerilor care le animă și al zvonurilor în care ele se încred. Sunt prietenele ei, la cataramă, cele patru muschetare confruntate cu un sânge neprovocat și un inamic nevăzut. Înfățișarea lor de copile contrastează cu imaginarul cool în care se proiectează, prin dans. Se rotesc în haine pastelate, în jurul unei mese dreptunghiulare, luminate de spoturi ce creează un vizual epurat, plutitor, pe fundalul căruia o retortă supradimensionată începe să se umple cu vopsea roșie și, apoi, să se reverse, din ce în ce mai amenințător. Dacă cele patru fete nu află ce provoacă sângerarea inexplicabilă a reprezentantei lor, vopseaua riscă să inunde întreaga lume. Nedumerirea fetițelor crește, la fel nivelul culorii revărsate și avertismentul ei. Salvarea vine în momentul în care copila ajunge cu barca la farmacie, unde primește primul ajutor din partea farmacistei. Este momentul revenirii la realitate, când încetează să mai danseze imaginar, alături de camaradele ei. Chiar și sub impactul nedoritei realități și al risipirii pufului copilăriei, ar fi fost de preferat ca glasul fetelor să nu revină, la final, pentru ca totul să rămână la nivel de închipuire și de pură sugestie vizuală, excelent completată de glasul distorsionat al farmacistei. Un pastel despre puritate și nevinovăție, așa cum debutează evoluția feminității în lume. Mai e mult până la tema maternității, dar necunoscutele se cer deja deslușite.
[i] Text de sală al expoziției Depictions, Mălina Conțu