Spectacolul pe care îl comentez, La câțiva oameni distanță de tine, produs de Centrul Cultural al Municipiului Bistrița în colaborare cu Teatrul Național București, e un exemplu perfect de asemenea construcție pe rețetă. Combinația dintre textul lui Dan Coman - și trebuie subliniat că Afrim are marele merit de a face cunoscută proza contemporană românească prin spectacolele sale - și flerul lui Afrim de a distribui și conduce impecabil actori excelenți produce, ca de fiecare dată, rezultate la care publicul exultă.
Despre ce e vorba? Păi, ca de multe ori la Afrim, despre familii destrămate a căror poveste e spusă de copii traumatizați în fel și chip ajunși la adolescență sau maturitate, cu salturi temporale și monoloage bine împărțite ca toți actorii să-și poată da măsura. Avem două povești (despărțite de pauză) care nu sînt legate decît de faptul că ambele se petrec în Bistrița și au cîte un personaj care a emigrat - nu am înțeles de ce nu s-a putut găsi un minim liant între ele. Totul se petrece la vedere, pe scena care întruchipează două încăperi de bloc (bucătărie și dormitor) despărțite de un paralelipiped de plexiglas care poate fi baie sau orice altceva (interior al casei din America a fetei, camera bătrînei în partea a doua), mobilate minimal; în avanscenă, Afrim nu se dezminte și plasează un fel de groapă de nisip umplută acum cu pietre albe în care se varsă furia și obida personajelor, care scrîșnesc în locul dinților.
În prima poveste, tatăl, de mult dispărut, bîntuie încă mintea pustiită a fetei pe care a bătut-o toată copilăria și adolescența, pe a mamei (însingurată și abrutizată, incapabilă să-și refacă viața) și pe a băiatului, singurul cu care pare să fi avut o relație normală, traumatizat însă și el, dorindu-și cu disperare un singur lucru: să dispară. Scenele se succed în ritm alert, dialogul ține, actorii (cu excepția lui Manole) vorbesc cu accent ardelenesc (bistrițean? n-aș ști să spun), sala rîde mult, dar e rîsul acela tipic spectacolelor lui Afrim care-ți îngheață la un moment dat în gît și-ți taie complet cheful de viață. În rolul mamei chinuite, Natalia Călin face un rol absolut memorabil, Marius Manole joacă mai degrabă reținut un băiat interiorizat, visător, care nu-și găsește locul în lumea asta, iar Flavia Giurgiu e fata care-și află aparenta scăpare în America. Pe lîngă ei, Mirela Oprișor, o vecină, aduce pete de culoare, umor și bună-dispoziție, iar Marius Bodochi compune un imaginar iubit in spe al mamei. Fiecare încearcă să-l menajeze pe celălalt, fiecare minte și imaginează scenarii în care e fericit, în speranța că va fi crezut. Nimeni nu crede pe nimeni, fiecare trăiește cum poate în spatele zidului de apărare pe care și l-a construit cu greu. Mi s-a părut bun textul și foarte bine jucat de toți actorii, indiferent că au făcut-o în adevăr, ca Natalia Călin (care emoționează fără rest, de pildă în monologul în care-și povestește mica vacanță), Flavia Giurgiu (trecînd de la exuberanță la note grave) și Marius Manole (care păstrează constant o aceeași tristețe asumată, fără leac), sau au făcut compoziție, ca Mirela Oprișor și Marius Bodochi.
Mult mai slab textul din partea a doua. Avem aici o femeie care și-a părăsit soțul (alcoolic și pe care nu l-a iubit niciodată) și băiatul ca să fie badantă în Austria, unde reușește să strîngă bani pentru copil și să-și refacă viața cu un bărbat care pare s-o iubească. Copilul crește fără ea și se apropie de tatăl internat într-o instituție de dezalcoolizare. Felul în care vorbește tatăl (Marius Bodochi) - ca un filosof, cu cuvinte complet nepotrivite în gura cuiva care spune că n-a citit o carte în viața lui - e prea puțin credibil. Întreaga poveste și relație cu băiatul (foarte bun, de altfel, Ștefan Iancu) sînt precare și superficial construite (aș nota și că, nu știu de ce, ei nu mai vorbesc cu accent). Repet, nu jocul lui Bodochi e în discuție aici, ci textul. Credibilă și emoționantă e însă istoria mamei, jucată impecabil de Mirela Oprișor, în total contrast cu jocul din prima parte. La fel de nelalocul lui, deși cu succes uriaș la public, mi s-a părut interstițiul comic al lui Marius Manole în travesti: bătrîna austriacă pe care o îngrijește personajul (personaja?) Mirelei Oprișor își adună forțele și face un tur de sală, trece printre spectatori, face tumbe pe scenă - ce mai, toată lumea rîde, cîntă și dansează, sala e în delir. De ce?
Nu cred că e printre cele mai bune spectacole ale lui Afrim. Din fericire, el nu știe să scadă sub o anumită ștachetă.
(foto: Florin Ghioca)