La câțiva oameni distanță de tine este un spectacol despre viața aparent normală (normalitatea așa cum a devenit ea, cu cei care pleacă, fără să se știe când sau dacă se vor mai întoarce) a două familii formate din oameni obișnuiți, oameni pe care îi vedem în fiecare zi pe stradă, oameni pe care îi cunoaștem, care ne sunt vecini, prieteni sau rude. Este despre familii ale căror existență este definită de sentimentul crunt de dor pentru cei plecați în străinătate, despre adolescența trăită printre apelurile telefonice și mesajele de pe WhatsApp, despre întâlnirile scurte și rare care nu fac decât să caște și mai mult prăpastia dintre cei care au plecat și cei care au rămas. Structural, spectacolul se împarte în două povești separate (prima având la bază două dintre textele din volumul Ce preferi? publicat de Dan Coman la editura Polirom în 2022, cea de-a doua fiind nepublicată), dar care își găsesc punctul de convergență în această realitate a singurătății împreună, a distanțelor care par de nedepășit și care mențin frustrările și traumele trecutului într-un ungher ascuns al vieții noastre, ceea ce duce la o nevoie acută de a evada și de-a crea o lume paralelă tangibilă în care năzuințele fiecăruia să devină o realitate palpabilă. Doar că această materialitate este foarte probabil să nu existe, fiind folosită doar la nivel ideatic ca un pretext de protecție a sinelui.
Elementul pivotal al acestui spectacol îl reprezintă relația dintre mamă și copii, modul în care aceasta evoluează sau involuează, felurile în care se manifestă și libertățile (ori mai degrabă constrângerile) pe care ambele părți și le arogă în ceea ce privește deciziile care ulterior un impact major asupra fiecăruia. În primul story, ni se conturează o legătură complicată între figura maternă (Natalia Călin) și cei doi copii pe care i-a crescut cu greu și care odată ajunși la maturitate, își împart viața ba ca femeie măritată în Statele Unite (Flavia Giurgiu), ba ca muncitor în construcții în Cluj-Napoca (Marius Manole). În cel de-al doilea story, este despre relația care suferă nu doar de o distanță fizică, cât și de una mai profundă, la nivel emoțional, cauzată de plecarea mamei (Mirela Oprișor) ca badantă în Austria, care nu doar că întârzie să se întoarcă, dar decide într-un final să rămână definitiv, în ciuda faptului că acasă o așteaptă un fiu pe care îl iubește (Ștefan Iancu). În ambele povești observăm un alt element colant: cel al unei căsnicii mai degrabă ratate, cu un partener nepotrivit. În cazul primei mame, este vorba despre un soț abuziv, care se folosește de violență, în timp ce pentru cea de-a doua, problema principală o reprezintă mariajul lipsit de orice fel de dragoste, robotic și mecanicizat după principii care să îi servească exclusiv soțului; un partener care are probleme cu alcoolul și care ajunge ulterior internat din cauza acestora.
Conceptul de căsătorie se constituie în acest spectacol ca rău necesar, un mijloc prin care se pot obține anumite avantaje, precum în cazul Elianei (Flavia Giurgiu), care se folosește de aceasta pentru a-și obține viza de ședere, totul fiind o scamatorie pentru a-și asigura un oarecare confort, o mică oază (nu tocmai ideală) în care să se poată fugi de urmele trecutului. O impostură care este susținută de o adicție pentru jocurile de noroc deghizată în motivația onorabilă a fratelui de a-și ajuta sora să-și plătească ratele pentru înțelegerea pe care aceasta o are cu cel care pretinde că este soțul ei. Mai apoi, căsătoria poate fi privită și ca o temniță conjugală și domestică, în care femeia este prinsă într-o rutină continuă în care își îndeplinește așa-zisele obligații și nu iese din cuvântul bărbatului, renunțând complet la a avea o viață proprie. Unica soluție viabilă pare într-adevăr plecarea, iar odată cu destrămarea unei căsnicii și-așa eșuate care însă îl ia în colimator pe copil, acesta aflându-se în mijlocul unui conflict aprig între cei doi părinți, niciunul nedorind ca fiul să aibă contact cu celălalt.
Spectacolul lui Radu Afrim, în ciuda subiectului greu și apăsător pe care îl conține, nu se dezice nici de umor, momentele comice fiind din belșug, însă bine gândite, bine dozate și bine calculate, astfel încât să vină ca o contrapondere la momentele vulnerabile ale spectacolului, acestea din urmă neforțându-l pe spectator să își însușească sau să se deschidă față de cele văzute pe scenă, dezvăluindu-se și ajungând să rezoneze subtil și docil, aproape ca o mărturisire intimă și personală, din care fiecare poate să extragă câte ceva.
De-a lungul spectacolului există mai multe secvențe în care această distanță devine vădită, se materializează sub forma unui sentiment delirant de singurătate care trebuie estompat, care trebuie să-și găsească liniștea și care, în acest fel, încearcă să-și găsească forme de a coabita cu propria agresivitate printr-o despovărare iluzorie, care ajunge să se prăbușească sub tensiunea propriei încărcături. Acest aspect se poate observa cel mai bine în cadrul primei povești când, pe lângă Eliana, care își născocește întreaga istorie a căsătoriei cu un american și sarcina prin care încearcă să o îmbuneze pe mama ei, și fratele ei, care a căutat neîncetat un mod prin care să-și remedieze slăbiciunea față de jocurile de noroc, și mama lor își proiectează o astfel de realitate. Una în care își găsește un domn bine, fost polițist, cântăreț de muzică populară la petreceri, care îi oferă atenție și afecțiune. De-aici se intuiește și nevoia de afecțiune, nevoia de a se simți apreciată, nevoia de a fi în atenția altcuiva.
În cea de-a doua poveste, această nevoie de a fi văzută este și motivul pentru care mama alege să nu se mai întoarcă la fiul ei, motivul pentru care alege să fie egoistă și să își trăiască viața după cum și-o dorește și după cum consideră că ar fi mai bună pentru ea, folosindu-se de deviza conform căreia "normalitatea cere sacrificii". O decizie pe care i-o transmite băiatului chiar în ziua în care acesta aniversează majoratul, o dublă simbolistică prin care atât mama, cât și fiul își iau viața în propriile mâini și aleg ce e mai bine pentru fiecare. Iar pentru băiat, acest lucru înseamnă să-și scoată tatăl de la azil și să-l ia alături de el, să trăiască împreună până la final.
Distanța care crește gradual între personaje este redate scenografic de către Sabina și Bianca Veșteman printr-un decor nu foarte complicat, dar eficient prin austeritatea lui, remarcabil fiind spațiul interpus între cele două camere în care se desfășoară majoritatea narațiunii scenice. Un loc asemenea unui vid care, cu toate că se află acolo, materializat, se simte ca mediu izolat, divergent și totuși intercalat, la vedere și totuși ascuns, deslușit și totuși ferecat.
Pe lângă viziunea impregnată de Radu Afrim, spectacolul se bucură și de o distribuție pe măsură, omogenă, care reușește să valorifice atât textul, cât și intențiile regizorului. Figura maternă din prima poveste este redată în mod impecabil de Natalia Călin, care este neaoșă și credibilă. Fiul este interpretat de Marius Manole, care demonstrează că are în continuare multe resurse și energie pentru a-și duce la capăt orice rol (fie că este vorba despre un adolescent, ajuns mai apoi un adult măcinat de propriile slăbiciuni, care își dorește mai presus decât orice să dispară, fie că este vorba despre bătrâna austriacă de care trebuie să se îngrijească badanta). O prezență deosebită pe scenă este și cea a lui Marius Bodochi, care știe să se facă imediat remarcat, îmbinând foarte bine momentele sale comice cu momentele dramatice, într-un echilibru armonios. Mirela Oprișor este încântătoare, sigură și reconfortantă - atât în rolul vecinei din prima poveste (un martor de pe margine a problemelor cu care se confruntă familia), cât și a mamei badante ce alege să facă ce e mai bine pentru ea. Flavia Giurgiu are o personalitate scenică plină de culoare, este versatilă, își pune bine în evidență calitățile interpretative, dublând toate aceste prin modul în care se folosește de corporalitate, tot ea fiind cea care semnează și coregrafia spectacolului. Ștefan Iancu este deja o certitudine, un actor plin de carismă și naturalețe.
La câțiva oameni distanță de tine abordează astfel o tematică diversificată, ilustrând o suită de optici în funcție de năzuințele și apăsările fiecărui personaj, fără a împărți dreptatea unuia sau altuia. Se descoperă sub forma unei lumi ale cărei fire constitutive se țes într-o intrigă despre tensiunile care există și care se perpetuează între părinți și copii acestora, despre modurile în care alegem uneori să-i mințim pe cei din jur ca formă de sprijin a sinelui pentru năzuințele care nu ajung să se îndeplinească, despre duetul antitetic format din singurătate și dragoste - care nu întotdeauna se exclud, despre fuga pentru un trai mai bun atât pentru noi, cât și pentru cei pe care îi iubim, despre fărâma de libertate pe care alegem să o protejăm în detrimentul oricui și a orice, dar și despre încercările noastre de apropiere care uneori nu întotdeauna funcționează și care, în final, duc la depărtări chiar mai profunde și mai greu de străbătut decât erau înainte.
(foto: Florin Ghioca)