My mother, she'd hold me
She'd hold me
When I was out there
My father
My father, he liked me
Oh, he liked me
Does anyone care?"
(The Cranberries - Ode to the family, cântec evocat de fata care a fugit în America)
George Banu, într-o comunicare intitulată De'Sommi, sau "cimentul scenei", prezentată la Tel Aviv, inclusă în volumul pe care Andrei Strihan îl dedică omului de teatru din Renaștere, inventariază elementele care fac din Leonne de'Sommi un precursor al regizorului de teatru. "El definește domeniile celorlalți și se plasează separat de ei, revendicând pentru el însuși un domeniu specific: cel al reprezentației. [...] El intuiește în ce fel interpretarea va determina efectele reprezentației asupra publicului, dar, totuși, nu e capabil să separe interpretarea autorului de cea a regizorului, deoarece le concepe pe amândouă interacționând foarte strâns." Ceea ce - este deja de mult încetățenit - se petrece în teatrul contemporan, când regizorul, chiar respectând litera din textul autorului, vine cu propria interpretare a acelui text. Tot mai mult, regizorul își comandă, își adaptează sau, în cele din urmă, își scrie el însuși textul. Așa cum face Radu Afrim, despre care voi vorbi astăzi. Dar mai adaug un citat, acum chiar din celebrele 'dialoguri' ale lui Leonne de'Sommi, mai exact din primul. Personajul Veridico, reprezentând vocea autorului - să nu uităm: din secolul 16! -, oferă interlocutorilor săi următoarea definiție: "Comedia, după părerea învățaților, nu este altceva decât o imitație sau o înfățișare pilduitoare a vieții omenești, în care năravurile sunt înfierate pentru a putea fi evitate, iar virtuțile sunt lăudate pentru a putea fi imitate." Nimic mai adevărat și azi, doar că, în opinia mea, secolul XXI, neputând să existe altfel decât religios, după cum a circulat o celebră apocrifă, a dat la iveală o atitudine moralizatoare - neplăcut mustrătoare prin rigiditate, prin nerăbdare în a obține perfecțiunea socială, și din partea artei. O tendință în artă, acționând ca o altă religie, manifestându-se de-a dreptul didacticist. Năravurile sunt degrabă diabolizate, virtuțile filtrate angelic, opera de artă devenind nu doar previzibilă, dar și pierzând, în ochii mei, emoția și strălucitul joc al intelectului. Opera este încadrată procustian unei teme morale, cu canonul de rigoare, personajele fiind, să zicem, precum măștile din commedia dell'arte. Doar fără libertatea jocului de odinioară. Poate m-am speriat eu prea tare și, de la inocența receptorului de altădată, am decăzut la un spectator reticent sau mai greu de urnit.
Ei bine, Radu Afrim este un mare artist și prin faptul că înglobează teme moralizatoare, inclusiv cu 'măștile' canonice, dar prelucrând totul cu atâta măiestrie, încât oferă publicului și poezie și umor și subiecte de reflecție. Subiecte majore care, ca în teatrul mare din totdeauna, induc, prin jocul secund al artei, schimbări în societate. Schimbări perceptibile exclusiv pe termen lung. La câțiva oameni distanță de tine este un spectacol la care textul este semnat Dan Coman, dar risc să presupun că Radu Afrim a suprapus propria amprentă. El scrie de mulți ani, spectacolele sale sunt unitare și datorită textului, la care are mereu o contribuție. Așa cum a mărturisit în interviuri, fiind iubit de actorii tuturor teatrelor în care ajunge, toți dorind să joace în spectacolele sale, a început să scrie partituri multiple, să adauge monologuri. Desigur, asta și pentru că are talent literar, are ce oferi și, mai presus de toate, este un poet care încă ține să nu publice poezie ca atare. Dar sunt numeroase secvențe în spectacolele sale care se pot transcrie ca atare, independent de contextul în care au fost aduse în fața publicului. Pot viețui independent, sunt poeme. Dintre cele mai frumoase, profunde.
La câțiva oameni distanță de tine este, totodată, încă un pas pe drumul, inițiat de Radu Afrim, de înființare a unui teatru de repertoriu la Bistrița - unul dintre cele 7-8 reședințe de județ fără o asemenea instituție profesionistă. Un spectacol produs într-un parteneriat între Centrul Cultural al Municipiului Bistrița și Teatrul Național București, având premiera în nordul țării, la 30 km de orașul natal al regizorului. Respectând, peste veacuri, vechi cerințe ale comediei, spectacolul acesta își localizează povestea taman în Bistrița și, mai mult, iarăși ca urmare a unui mai vechi demers la lui Afrim, valorifică scenic accentul regional.
Personajele vorbesc întocmai ca oamenii locului, ceea ce sporește foarte mult autenticitatea poveștii, aderența la public, chiar dacă - ba, mai degrabă tocmai pentru că - spectacolul circulă prin țară - alt vechi obicei al acestei arte. Dar și, fapt deloc de neglijat, datorită dragostei de care se bucură arta lui Afrim, așteptată cu interes de spectatori din toată țara. Ca un detaliu deloc de neglijat, în ziua în care s-au pus în vânzare, exclusiv online, biletele pentru spectacolele din Festivalul Național de Teatru, la cele ale sale epuizarea s-a produs în maxim 10 minute - chiar dacă luăm în seamă și strategia de marketing a teatrelor ori inerenta rezervare a multor locuri pentru acoperirea unor solicitări de un anumit nivel protocolar. (Aceeași situație de rapid sold out a fost și la reprezentațiile bucureștene de până acum ale acestui spectacol.)
Destul de repede la acest spectacol am simțit - din nou - că Afrim mă cunoaște și scrie anumite secvențe pe seama unor episoade din viața mea. Desigur că asta se întâmplă cu toți artiștii importanți, ei reușind să acopere un segment semnificativ din societate prin opera lor. Dar, pentru mine, 'identificările' mele în raport cu Afrim au și o sincronizare pe axa timpului, se petrec la scurt timp cu ivirea lor biografică.
La câțiva oameni distanță de tine se vădește a fi un spectacol mai 'cuminte', construit pentru a ajunge la și mai mulți oameni decât sunt de obicei - pentru că, totuși, publicul larg încă nu reușește să țină pasul cu evoluția acestei arte -, încât, mărturisesc, nu am regăsit câteva dintre ingredientele pe care le include în (aproape) fiecare montare. Sau au fost discret încuibate, ca delicate semnături în diverse puncte din spectacol. Unul compus din două povești distincte, despărțite de o pauză ușor derutantă. Prima parte se încheie cu vorbele mamei: "fiecare cu viața lui", urmând ecoul râsului fetei. Cercul s-a închis și cortina cade eliberând spectatorul. Au venit aplauzele și, după secunde bune, anunțul de pauză. Partea a doua a reprezentat o altă poveste și a schimbat întinderea rolurilor între actori. Actori bucureșteni, mai vechi colaboratori ai lui Afrim, cum e cazul lui Marius Manole, Flavia Giurgiu, chiar și Natalia Călin, ori mai recenți: Mirela Oprișor, Marius Bodochi, Ștefan Iancu.
Aparent, poveștile imaginate de Dan Coman - rezident în Bistrița - sunt despre emigrația anilor din urmă: prima în America, a doua în Austria, la muncă. O mamă și doi copii, tatăl mort, în primul caz, o mamă, un tată și un copil, în al doilea. Titlul - la Afrim este, de obicei, poetic - introduce în discuție cuvântul 'distanță'. Când avem fata emigrată în America, distanța este covârșitoare. Când avem mama muncind de opt ani în Austria, distanța poate fi acoperită de fiul invitat acolo, dar se va dovedi de neacoperit pentru întoarcerea ei acasă. Pe fond, migrarea se vădește a fi condiționată de relațiile dintre membrii familiei. Eterna poveste a relațiilor dintre noi. Fata emigrează în America - o adevărată aventură, cu o căsătorie aranjată, plătită cu 7.000 de dolari, dar și cu avantajul de a fi achitați în rate - pentru a scăpa de violențele tatălui. Mama pleacă la munca în Austria sub presiunea grupului religios la care a aderat (împreună cu soțul) "Cine nu se sacrifică nu-și merită familia...", dar nu se mai întoarce din pricina căsniciei pe care o avusese până la plecare.
În monologul fetei (interpretată de Flavia Giurgiu) - admirabil poem, de sine stătător, chiar dacă provine dintr-o povestire - este descrisă fisura din căsnicia părinților.
"În clasa a opta am observat pentru prima dată distanța dintre ei. La început a fost greu sesizabilă, aproape imperceptibilă. Apoi, în nici un an, devenise de mărimea unui sâmbure de prună." Pe măsura ce timpul trece, fisura crește. Devine ca un ochi de geam spart. Apoi, tot mai pe acolo se poate strecura o găină, pentru ca mai apoi un animal sălbatic. Spațiul gol între mama și tata. "Încercările lor stângace de a-l umple cu tot felul de lucruri."
Privesc la asemenea povești de la vârsta mea de-acum, a treia. M-am obișnuit să zâmbesc la interpretările din perspectiva celor tineri, așa cum, cel mai probabil, am făcut și eu, la rândul meu. Judecata tăioasă și, cel mai adesea, superficială, făcută de copii, pentru ca, mai apoi, în viață, să repete ceea ce imputaseră părinților. Cu o jumătate de an în urmă am văzut alt spectacol al lui Afrim: Repetiție pentru o lume mai bună, o dramatizare a unui roman scris de Mihai Radu. Acolo, personajul principal își îngrijește tatăl, dar pleacă imediat după ce acesta închide ochii, un gest justițiar pentru o vinovăție veche a acestuia. Dincolo de mici detalii mai puțin plauzibile, atunci am simțit o tendință de generalizare la masculin a unui comportament reprobabil - tați culpabili. Acum, același actor, Marius Manole, joacă din nou rolul unui fiu, de data aceasta rostind un alt monolog ca un poem.
"Tatăl meu e cel mai cool dintre tați, stă cuminte la trei metri sub pământ și ajută buruienile să crească." Și chiar gândesc de la o vreme că este un gest și să mori, lăsând copilul sa se descurce în viață. Sigur, nu când are 14 ani, ca personajul din spectacol.
Scenografia, asigurată de Sabina și Bianca Vesteman, a delimitat, în față, un lung dreptunghi plin de pietre albe. Acolo e cimitirul. La sfârșitul spectacolului s-a întâmplat că am uitat să urc pe scenă, să văd de aproape decorul, așa cum îmi place mereu să fac. M-aș fi întins pe pietrele acelea. Decorul, altfel, a presupus trei încăperi legate într-un paralelipiped cu anvergură, cât să reprezinte două camere (bucătărie / dormitor / salon) despărțite de echivalentul unei cabine cât aceea de duș. Ca unul imaginar ori ca fiind rezervat bătrânei îngrijite de mama din a doua poveste. Bucătăria, în stânga scenei, toată într-un galben plin de viață, cu o fereastră mare spre exterior. O fereastră care, în fotografiile promovate în repetiții, mi-a amintit de obsesiva imagine dintr-un mai vechi spectacol de la Teatrul Maghiar din Cluj, Rosmerholm. Iar în Repetiție pentru o lume mai bună, fereastra este calea spre evadare a fiului. Marius Manole se întinde, spre finalul poveștii, cu picioarele spre fereastră, o pălărie este aruncată din culisele din dreapta, descrie un arc de cerc și aterizează pe pieptul său. Pălăria tatălui dus. Fiul repetă o singură dorință: să dispară. Spre disperarea sorei lui, care ar fi vrut să-i îndeplinească, precum peștișorul de aur, o dorință normală. Dar mama o liniștește ca de atâtea ori: "Dar lasă-l, tu, că-i doar un copil!".
Cu accent ardelenesc impecabil. Natalia Călin face un rol mare, chiar dacă aparențele pot înșela. Rostirea fără cusur e nu doar o proba de măiestrie, actrița fiind născută în București, ci e un puternic instrument prin care descrie personajul. O femeie cu soarta ei. Cu o tinerețe din care se ghicește câte o suferință și se impune câte un sacrificiu spre binele copiilor. Este o delicată poezie relatarea ei despre întâlnirea fostului polițist cu talent muzical. "Oare-i bine ce fac? Oare se cade să fac ce fac? Oare mai știu eu să fac ce trebe să fac? Întrebări din astea, de femeie bătrână și speriată și nerăbdătoare, că eram o țîră nerăbdătoare." Am inclus citatul, dar, cum scria De'Sommni acum 400 de ani, interpretarea dă măsura textului. Iar Natalia Călin o face și cu umor și cu melancolie și cu luciditatea de mamă care trebuie să gestioneze solicitările zilei. Și are și legătura invizibilă cu fiica ei. Și se poate confesa că totul a fost un vis. Secătuitoare este mărturisirea de a fi fost cea mai fericită din toată viața când a stat închisă în apartament, lăsând lumea să creadă povestea cu invitația de a petrece o vacanță la Sângeorz Băi. Cu bărbatul elegant căruia Marius Bodochi îi conferă personalitate cu profesionalism maxim. Obține aplauze cu fiecare arie muzicală, cu micile gesturi de cochetărie masculină târzie, cu înduioșătoarea mască prin care bătrânețea caută ultimele raze de normalitate.
Repetata falsă nostalgie a pierderii marilor actori mai capătă și acum, pentru marele public, o contestare fără drept de apel. Distribuția o include și pe Mirela Oprișor, cunoscută, deja, celor mulți, grație serialului TV dominant , Las Fierbinți. Dar tocmai teatrul dă posibilitatea de a vedea anvergura unei actrițe care își impune propria personalitate, în orice ipostază, cu naturalețea rezervată marilor talente. În prima poveste este doar vecina de la parter, colorând de câteva ori scenele, pentru ca în a doua să fie mama care îngrijește o bătrână austriacă, fermecător jucată de Marius Manole. Pe el l-am mai văzut așa, este omul cu sufletul la vedere, capabil să se muleze pe orice personaj, aparent fără să obosească vreo clipă. Fără replică în a doua postură, în schimb aleargă prin sală, printre spectatori - nu degeaba personajul e catalogat "baba atomică" - fiind actorul cel mai cunoscut în România.
Un pic mai scurtă, partea a doua are momente de interacțiune. Chiar în debutul ei, adolescentul, jucat de Ștefan Iancu (cu numeroase dovezi de energie fizică și capacitate de a da replică 'greilor scenei', de a obține emoție), cere din public exemple de fotografii proprii de care să te rușinezi. Apoi, sub cicăleala mamei, de a nu accepta o fată decât dacă e dragoste, se duce la o spectatoare să afle deschis dacă e iubit. Afrim gradează nivelul de solicitare a atenției, dozează râsu'-plânsu', are măiestria de a insera poezie și de a-și afirma crezul estetic și de viață.
Mirela Oprișor este mai aproape de mama modernă, care a reușit să treacă de la "așa trebuie să se întâmple lucrurile, din datorie și nu din plăcere / tragi din buci și mergi mai departe / să fii măritată și să nu mai ai viață personală / nu comentezi la niciun reproș, nu refuzi niciun buți-buți / calci-taci: prima lecție" la "nu mă mai întorc / e viața mea și cât o mai rămas din ea vreau s-o țiu pentru mine".
Dinamic, descrie viața din țară, explică în ce constă viața de îngrijitoare de bătrâni în țară străină, trece într-o frază de la ironia senină la subiectele luate din reviste glossy, gen "ce culoare are sufletul tău?", la uimirea de a intra în joc "sufletul meu e verde", urmând o scurtă pauză de proprie reflecție, pentru un ton aparent neutru, dar care la asemenea temperamente induce sentimentul de profunzime: "crud și proaspăt ca pătrunjelul din grădina sfântă a mamei mele."
La câțiva oameni distanță de tine este echilibrat, oferind si perspectiva soțului - chiar dacă între ei are loc un schimb sfâșietor de replici, acea sfâșiere din fața unei neînțelegeri insolubile și demolatoare - în rostirea emoționantă a lui Marius Bodochi. Care are și el momentul său poetic. Din ipostaza de tată dedicat:
"mâncam măr ras cu biscuiți
fiecare cu lingurița lui,
fiecare cu o dimineață de iarnă în față.
Din când în când ne opream și nu spuneam nimic, nimic nu spuneam.
stăteam așa și respirația mea îmi încălzea fața
și respirația ta încălzea, încet, încet, tot parcul."
Evocarea câinelui invizibil, dar care latră la fereastră, îmi amintește de iluzia mărului roșu, spre care un personaj al lui Cornel Mihai Ungureanu, în Ultimul dans al libelulei, pornește ca vrăjit, spre a descoperi, apropiindu-se, că a fost o iluzie.
Decorul include, avansat, în dreapta, un panou alb, luminos. Ajung la el fata din prima poveste și mama din a doua. Flavia Giurgiu într-o coregrafie care o definește, cu acea mlădiere care conferă fluiditate spectacolului, Mirela Oprișor cu zâmbet dulce-amar. Profil de femeie orientat invers celui al mamei din prima poveste.
Distanța invocată în titlu mă duce, obsesiv, spre paradoxul lui Zenon: alergătorul rapid nu-l poate ajunge niciodată pe cel lent, pentru că mai întâi trebuie să ajungă acolo unde acela fusese deja. Noi facem efortul, susținut, de a progresa, cu hotărâre, dar dorințele (dintre cele mai nobile, de-a dreptul ideale) vor fi mereu în față. Iar distanța o măsurăm, mereu, în oameni.
(foto: Albert Dobrin)