Și totuși, în montarea de la TT, decorurile lui Tudor Prodan aduc a garaj / benzinărie de film american al anilor '50 - '60, Bèrenger-ul lui Mircea Postelnicu are ceva din alura băieților aiuriți, cam pierde-vară, dar buni la suflet din același tip / timp de cinema, iar Daisy a Norei Covali nu e deloc departe de faimoasele blonde ale unui, de pildă, Hitchcock. În plus, Jean-ul lui Florin Hrițcu (memorabilă prestație a actorului nemțean care, îl interpretează, cu egal aplomb și inspirație și pe Dudard) e un băiat ce merge mult & des la sală, care are grijă de corpul său, de forma sa fizică, de sănătatea sa trupească. Deodată, ceea ce părea a fi undeva, departe, cândva, demult, pare a putea fi aici, acum.
Bonus: anticul monitor cu milieu și afișul spectacolului amintesc de zorii epocii computerelor, în timp ce proiecțiile video de fundal ne plasează deja in evul digital 2.0. Deși nuanța preponderent verde a reflectoarelor (Lucian Moga) potențează echivocul (înțelesul putând lesne oscila între nuanța costumației Gărzii de Fier și tonul ultra-green al multor discursuri ultra-contemporane) și repetatele tentative de blackout cu iz seimic vin să întrețină o nuanță de thriller by Sir Alfred, ambianța sonoră propusă de Aida Šošić ne așază fără prea multe dubii într-un soi de distopie cu frisonante accente de actualitate.
Rezumând, teza mea e că Iacoban și trupa de la TT fac din Rinocerii un spectacol de o înfiorătoare actualitate. Și nu speculând vreo teorie a conspirației din cele rostogolite în acești ani de pandemie, război, inflație și pierdere a reperelor, ci înscenând convingător, în tablouri / scene-blitz memorabile, felul în care ignoranța, prostia, arivismul, dorința de a fi la modă și de a aparține unui (e)-grup din ce în ce mai mare sunt pe cale să confiște spațiul public, să limiteze până la sufocare, să uniformizeze până la pierderea oricărei identități.
Da, e o lume post-modernă, în care contururile se șterg lesne (de-ar fi să amintim versatilitatea lui Daniel Beșleagă care interpretează două roluri de îndrăgostit(ă), în chei subtil diferite), în care conceptele științifice, încăpute pe mâna posesorilor de capete mobilate cu mulțimi vide, ajung să nu mai spună nimic cu sens (admirabil Dragoș Ionescu în rolul Logicianului), în care idolii / madame-ele fatale se prăbușesc în ridicol (Elena Popa, la debutul său în trupa TT, propune o delicioasă Doamna Boeuf, ca dintr-un catalog îngălbenit de cinema mut). E o lume conectată, dar deloc ferită de efectele devastatoare ale virușilor care îi făceau cândva posibil pe Hitler, pe Stalin și pe toți ceilalți asemenea lor. În rolurile celorlalți, Florin Hrițcu, Nora Covali, Elena Popa, Daniel Beșleagă, Dragoș Ionescu, Corina Grigoraș, Cătălina Eșanu, Andrei Merchea-Zapotoțki și Emanuel Becheru construiesc, alături de câteva individualități memorabile, un personaj colectiv frisonant și tulburător.
Lui Mircea Postelnicu îi mai trebuia o sacoșă în mâna dreaptă pentru o asemănare deplină cu cetățeanul acela care stătea singur în fața coloanei de tancuri în Piața Tiananmen în 1989. Umerii, gesturile și chipul îl fac pe Bèrenger anti-eroul de colț de stradă, de masă. Nu vrea să fie erou, dar devine. Prin abandonul celorlalți. Prin entuziasmul celorlalți de a îmbrățișa binefacerilor noii societăți de consum (și) de biți. Prin fuga celorlalți. Prin delirul subordonării celorlalți chiar în lipsa unui dictator în carne și oase.
Mi-l închipui pe Bèrenger / Postelnicu mâncând o ciorbă la masa din bucătărie într-un film românesc de Nou Val la care nu se uită nimeni (dar de care facem toți mișto). Blocul îi e înconjurat de ecrane luminoase cu felurite reclame. De fereastra lui, atârnă o rufă murdară pe care a scris cum s-a priceput: "Nu capitulez!". Cut!
(foto: Marius Șumlea)