Prezența din absență - Tótem la BIFF, 2023

Selectat în cadrul competiției BIFF din 2023 (după ce a participat în competiție la Belinala 2023), lungmetrajul Tótem, regizat de Lila Avilés, este exponentul filmului atmosferic. Ca în alte cazuri recente, demonstrează că puterea semnificației zace în claritate, coerență și momente-cheie bine alese. Întreg filmul este coagulat în jurul unei petreceri aniversare ținute în familie (extinsă), protagoniștii fiind un tată bolnav și fiica sa care se confruntă parcă mult prea des cu realitatea mucegăită din preajma sa.

Cu un scenariu construit mai degrabă pe o fundație conceptuală, povestea trece natural prin fiecare personaj și reușește să dea viață unor persoane reale, aproape tangibile în universul filmic. Am sesizat o apetență pentru dialoguri firești, intime, însoțite de acțiuni sufocate de particule atent construite de mundan - susținătoare ideii de atmosferă, la care revin imediat. Similar oricăror aspecte existențiale, și în acest mic mare spațiu familial, gândurile tuturor se împrietenesc și despart, ghidate de individualitatea fiecăruia.
 

În toată forfota petrecerii, se remarcă un personaj care, parafrazând unul dintre dialogurile semnificative, știe mult mai multe. Sol (Naíma Sentíes), fiica bolnavului, bântuie prezențele adulte din jurul său, în încercarea disperată de a primi răspunsuri pe care evităm conștient să le aflăm la întrebări pe care evităm conștient să le punem. Păstrând nota ambiguă a întregului film, finalul ne arată că răspunsurile sunt construite în interior, în niciun caz primite din exterior - minunată secvența cu lumânările de pe tort (poate sunt ușor subiectivă, pentru că îmi amintește de o filmare la care am lucrat alături de colegi). Alt personaj foarte bine așezat în context este tatăl, la rândul său bolnav, care își face simțită prezența printr-un mod neașteptat (atât spun, ca să nu dau spoilere). Construcția poveștii se bazează pe relațiile dintre personaje și asta mi se pare mai mult decât funcțional pentru context.

Revin la ideea de la care am pornit, anume izul atmosferic, senzația desprinsă din film. De la primul până la ultimul cadru, există un ton apropiat de ceva magic, de vis, într-un mod straniu, chiar nostalgic. Încă de la început, relația, consolidată prin dialog și interpretare, dintre mamă și fiică stârnește rezonanță în spectator sau cel puțin un soi ciudat de înțelegere și empatizare. În mare parte, aș tinde să cred că inocența personajului Sol stârnește această impresie. Pe măsură ce acțiunea înaintează, spațiul se deschide, fizic vorbind, însă se comprimă la nivel aprofundat. Pereții casei adăpostesc suflete care poartă cu sine dogoarea bolii și a morții, frica apăsătoare și escamontarea sa patetică prin acțiuni de suprafață. Ușile casei se deschid într-un mod clinic pentru a primi speranță și descântece, acoperind în fapt probleme financiare, temeri și încercări de compensare. Întreaga locuință și ființele fragile care mișună dintr-o parte în alta încapsulează o familiaritate sufocantă, care transpare din ochii copiilor. Pe tot parcursul filmului am avut strania senzație că am fost în acea casă și că am asistat la o astfel de existență. Mi-am amintit vag cum pe la șase ani am rămas singură în casă și stăteam pe o canapea veche de unde vedeam fiecare colț al camerei. Stăteam și mă uitam prin cameră, la tablouri și icoane pe care nu știam în ce context să le transpun, fără pic de zgomot artificial. Încă nu știu dacă e ceva real sută la sută sau e un amestec vis-realitate. Știu doar că senzația dată de film nu e una străină. Exact asta am resimțit în întregul film - o senzație copleșitoare de familiar, de ambiguitate și vis. Pare un spațiu cu propriile canoane, firești în contextul propriu, spart din când în când de personaje sau gesturi discordante - un exemplu ar fi secvența cu doamna care face curățiri energetice.

La nivel de formă, nu am fost izbită de spectaculozitate sau cadre geometrice care îmi taie respirația. Mai mult, nu cred că a fost vorba nici măcar de așa-zisă corectitudine compozițională. Un mare plus - s-a construit o foarte bună imagine. Camera este debusolant de aproape de personaje în unele momente și unghiurile de filmare sunt cel puțin neobișnuite. Aceste aspecte au contribuit enorm la tot ceea ce înseamnă produs final. M-am simțit martorul existenței lor, m-am trezit pe canapea cu ei. Filmul te forțează pur și simplu să fii acolo, să fii atent la acei oameni și să îi înțelegi și asta amplifică importanța poveștii în sine.

Tótem construiește o casă a vieții, un traseu de la geneză la un sfârșit tangibil. Subliniază ideea de prezență simțită peste tot, chiar și atunci când camerele rămân goale, cum se întâmplă de obicei. Reușește să comunice vizual o serie de concepte grele, existențialiste, care în aparență nu pot fi transpuse într-o formă fizică, tangibilă. Filmul lui Avilés îți lasă impresia că poți atinge acel ceva, în absența sa.