Un documentar și ceva în plus / minus - Totem

Filmul Tótem (Mexic, regia: Lila Avilés) propune o temă grea, sumbră, dar care, abordată corespunzător, promite multe. Ne dăm seama de premiză din primele trei minute. Protagonista, o fetiță în vârstă de șapte ani numită Sol, își dorește ca tatăl ei bolnav de cancer să nu moară. Întreaga acțiune se petrece în decurs de o zi, în casa bunicului lui Sol, unde familia îi pregătește tatălui o petrecere aniversară surpriză (posibil / probabil și ultima). De aici însă acțiunea nu mai evoluează în niciun fel. Sau dacă o face, nu este în legătură prea strânsă cu tema sugerată.
 

Sinopsisul povestește despre felul în care haosul se instalează încet în sânul familiei. Într-adevăr, se bifează asta, dar nu în maniera în care mă așteptăm. Haosul despre care este vorba pare să fie mai degrabă o sumă de mici impedimente cotidiene (cum ar fi faptul că a luat foc tortul - în cel mai literal sens posibil) și nu la acel haos-fitil în stare latentă, al unei familii ce trăiește sub ghilotina imprevizibilului. Tot în aceeași notă, nu este tocmai bine faptul că dacă ai opta să scoți orice scenă din film, așa, la voia sorții, firul narativ (oricare ar fi el) nu ar fi influențate cu absolut nimic.

De asemenea, lipsesc cu desăvârșire nuanțele, schimbările de ton. Nu am sesizat, într-o oră și jumătate de lamento pe tema cancerului, o singură antiteză sau glumă, nimic care să te scoată un moment din același fir linear, chiar și cu intenția ulterioară de a te aduce înapoi pentru un impact cu atât mai puternic. Totuși, cred că aerul obsesiv pe care îl construiește ritmul neperturbat este în concordanță bună cu tema. Evident, cancerul este departe de a fi vreun foc de artificii, asta știm și am stabilit deja, așa că un ton vioi și alert nu cred că și-ar fi avut locul aici. Dar mai presus de asta, o boală atât de parșivă și de perversă, imprevizibilă și dureroasă din toate punctele de vedere, ajunge să te consume dinăuntru spre exterior, și la propriu, și la figurat. Cancerul este o tortură psihologică, o secure ce atârnă la câțiva centimetri de gâtul tău, spre care ești forțat să privești constant. Este, în sinea lui, o obsesie. așa că filmului acesta i se potrivește ritmul molcom.

Însă filmul are și punctele lui forte. Intenționat sau nu, filmul dă impresia unui documentar. Știm exact cât știu și personajele, aflăm și trăim totul pe măsură ce se consumă ziua. Simți cum și tu ești parte din familie și încerci să găsești în mod activ soluții ca să o scoți la capăt. Își păstrează alura de non ficțiune prin dialog, care este firesc și natural, și mai ales prin interacțiunea dintre personaje. De fapt, după mine, întreg filmul este fundamentat fix pe relații și interacțiuni. Iar dinamica acestei familii este perfectă pentru contextul în care ne aruncă - al unei familii ajunse în pragul disperării, dar care e nevoită să țină totul sub control pentru copiii prinși la mijloc (numai că dacă filmul și-a propus ca totul să se vadă prin ochii unei fetițe de șapte ani, singurul fel prin care se apropie măcar tangențial de acest scop este prin atmosfera nostalgică, ca de casetă video retrospectivă cu ce ar fi trebuit să fie, măcar în teorie, o amintire plăcută). Dinamica asta este foarte bine realizată, aproape dureroasă. Totul, de la felul în care membrii familiei încearcă să ascundă cu stângăcia omului disperat și îndurerat motivul pentru care micuța Sol nu își poate vedea tatăl, până la felul în care încearcă să silabisească cuvinte precum "chimioterapie" în preajma ei, este intim, veridic și de impact.

Tot în sfera acesta a realității neșlefuite, coloristica întunecară și ștearsă pe alocuri, și cadrele aproape inconfortabil de apropiate uneori, se încheagă armonios. Unele cadre îmi par un soi de vis (mai mult sau mai puțin) lucid cu o tonalitate ezoterică (de unde și titlul, foarte ingenios după mine).

Concluzia mea este că filmul Totem este un foarte bun documentar observațional. Păcat că se vrea film artistic.