Tótem-erg prost, dar potențial există - Tótem la BIFF, 2023

Am văzut Tótem (2023), regia Lila Avilés, o co-producție între Franța, Danemarca și Mexic, selectat în competiția pentru Ursul de aur la ediția 73 din Festivalul Internațional de Film de la Berlin 2023, având așadar premiera mondială la final de februarie 2023, la Berlinale.

Lila semnează și regia și scenariul filmului Tótem, iar faptul că e în spaniolă, conjugat cu faptul că durează o oră și jumătate (nu prea ai cum să dai greș când e ab initio mai condensat totul) m-au făcut să mă gândesc că o să fie demn de văzut și revăzut. Și trailerul arăta bine pe partea asta. În capul meu, filmul concura cu un potențial Franco, sau Cuerda, sau chiar Almodóvar, de ce nu. Dar nu apocrif, ci dimpotrivă, aveam speranțe cu el că o să-și definească o individualitate ca sistem ulterior de referință, exact așa cum fac cei sus-numiți în filmele lor. Rețeta părea să fie acolo, focusul general era o petrecere, avant et après, sau trebuia să fie o petrecere, cel puțin.


"Sol are șapte ani și își petrece ziua în casa bunicilor, unde sunt în toi pregătirile pentru o petrecere-surpriză pentru aniversarea tatălui ei. Orele trec și haosul se instaurează în sânul familiei, punându-i la încercare temeliile, iar Sol va învăța o lecție pe care nu o va niciodată." Așa zice sinopsisul, care promite multe, în primul rând simplitatea unui cadru unic în care se pot explora potențiale conflicte, în al doilea rând o dimensiune mistică (nu dau spoilere mai departe de cât o face deja titlul), în al treilea rând o perspectivă cel puțin interesantă în care protagonista reală e o fetiță de 7 ani, iar noi ajungem să vedem lumea prin ochii ei.

Ce am trecut în revistă mai sus sunt lucruri pe care trailerul le bifează, dar filmul nu reușește să o facă, după mine. Sau o face schematic, cât să nu intre în profunzimea lucrurilor cum trebuie, dar noi să înțelegem că asta e intenția. Fiecare scenă din film, luată individual, devine un scurtmetraj circular în care supratema e mereu aceeași. Tatăl lui Sol are cancer, iar petrecerea organizată ar putea fi ultima pentru el. Înțelegem asta din primele trei minute din film, dintr-o discuție în mașină între mamă și fiică, despre dorințe care se împlinesc și despre cum Sol și-ar dori ca tatăl ei să nu moară niciodată. Pentru mine era suficient și dacă se oprea filmul acolo, sincer. Pentru că tot ce a urmat a fost o construcție tip Jenga pe scheletul dramatic incipient, ca o stare latentă din care nimic nu te mai poate face să ieși. Dar culmea e că nimic nu devine de fapt mai dark, sau mai alambicat, mai mistic, mai profund, totul gravitează în jurul cancerului ca o expectativă a inevitabilului, dar construcția macină prin repetiție spre redundanță. Parcă nu se mai dezvoltă niciun alt fir în afară de cel principal -obsesiv, lungit agonizant-mimetic și cumva îngroșat, dar fușerit, pe modelul "e vorba despre cancer, cu siguranță e suficient atât cât să sensibilizeze."

Nici schema de culori nu aduce contrastul pe care îl așteptam, totul e întunecat, uneori chiar dificil de descifrat, iar sunetul e cam peste tot și niciunde, e un film care se aude super încet (bine, asta poate ține și de condițiile în care îl vezi). Nu există ruperi de ritm nici măcar de ordin tehnic, nu există comic, decât involuntar, dar deficitar, nu există părți care se relaxează, sau care se detașează câtuși de puțin. Așadar, nu avem părți care să ne rupă din continuumul agonizant dictat de primele minute. Filmul Tótem se simte ca și cum ai sta în plină ploaie torențială, fără să faci nimic în privința asta, dar fără să alegi neapărat să o faci. Începe cu o dorință neîmplinită, se termină cu o dorință neîmplinită și apreciez simetria, dar mi se pare că nu există nimic conceptual care să transceadă cele două-trei idei-clișeu vehiculate. Totul poate fi rezumat în mult mai puțin, și în mult mai puțin futil cu siguranță, cred că ăsta e și motivul pentru care trailerul funcționează foarte bine și dă impresia unei diversități tematice. Pentru că ritmul trailerului e ritmul pe care filmul și-l propune, dar la care nu ajunge, cramponându-se în drama de familie și devenind prizonierul unei singure stări.

Dar pot aprecia ideea din spate și nu ar fi rezonabil să contest potențialul pe care l-ar putea avea. Dacă ar scăpa un pic din platitudine, dacă n-ar fi de o liniaritate copleșitoare, Tótem ar putea face ce și-a propus. Doar că, în final, rămâne același film lo-fi, de stare, la care nu mă pot uita prea mult fără să am tendința să ies, care nu poate să mă țină acolo doar cu sentimentalisme ieftine, oricât de latin aș avea și eu sângele.