O istorie a lui ce-ar fi putut să fie - Past Lives la BIFF, 2023

Există în cultura coreeană un concept budist numit In-yun. Conform acestui principiu, persoanele care ajung să formeze un cuplu în această viață s-au mai întâlnit și în viețile anterioare, într-o formă sau alta, de multe ori întâmplător sau sporadic. Practic, relația lor de acum se datorează acestor întâlniri repetate. Este nevoie, se spune, de 8.000 de astfel de întâlniri pentru ca relația să se concretizeze în această viață. Această idee se află în centrul poveștii pe care o țese Celine Song în filmul Past Lives.

Probabil că nu m-aș fi apucat de scris această cronică dacă n-aș fi văzut postarea unui influencer cunoscut legată de acest film. În postarea respectivă, autorul se plângea că este un film în care nu se întâmplă absolut nimic și că și-a pierdut o oră și ceva din viață vizionându-l. Este adevărat că de gustibus not disputandum, dar, acestui film nu merită să i se facă o asemenea nedreptate. Pentru că da, poate părea unui ochi lipsit de răbdare că de-a lungul poveștii nu se întâmplă nimic, dar, de fapt, se întâmplă viața pur și simplu.


Având rădăcini autobiografice, Past Lives ne face părtași la experiențele și alegerile pe care le fac doi prieteni din copilărie și la modul în care deciziile mai mult sau mai puțin asumate le schimbă întreaga viață. Nora și Hae Sung cresc împreună în Coreea de Sud, sunt colegi de clasă, prieteni foarte buni și prima iubire din viața fiecăruia. Într-o poveste clasică, cei doi ar fi fost făcuți unul pentru celălalt, probabil s-ar fi căsătorit și ar fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Dar aceasta nu este o poveste tipică de iubire. Sau, mai bine spus, nu este doar o poveste de iubire. Decizia de emigrare a părinților fetei îi desparte pe cei doi nu doar geografic, ci și mental și emoțional. Fire invizibile continuă, însă, să îi lege pe cei doi protagoniști care se regăsesc online după un timp doar pentru a se despărți din nou. Am înțeles alegerea Norei din acest moment al vieții ei, i-am înțeles dorința de a se realiza și de a-și urma visul. Am rezonat, ulterior, și cu momentul în care pare să fi renunțat la a visa la Nobel sau Pulitzer pentru o viață așezată și ceva mai fericită. Pentru că, până la urmă, toți visăm când suntem copii să cucerim lumea, să ne lăsăm amprenta asupra Universului, pentru ca, odată cu maturizarea să ne acceptăm propria mediocritate și să ne mulțumim cu micul nostru colț de fericire. Și o a treia întâlnire are loc fizic, atunci când Hae Sung se hotărăște să meargă la New York pentru a o întâlni pe femeia la care nu încetase să se gândească de-a lungul anilor.

Întâlnirea dintre cei doi ne relevă un fapt pe care îl conștientizăm cu toții mai mult sau mai puțin la un moment dat în viață: că nu mai suntem persoana care eram în copilărie, ba nici persoana care eram acum zece ani. Timpul, experiențele acumulate, alegerile făcute ne schimbă în altcineva, un străin cel mai probabil față de imaginea păstrată în minte de cei care ne-au cunoscut cândva. Pentru Nora, crescută în Canada și locuind la New York, Hae Sung este mult prea coreean, prea scorțos pe undeva, deși îl privește cu tandrețe și bucurie. La rândul lui, Hae Sung ajunge să realizeze că Nora de acum este o cu totul altă persoană decât cea pe care și-a imaginat-o, ba, chiar mai mult, înțelege că se potrivește mai bine cu soțul ei american decât cu el. Povestea celor doi este povestea unui "ce-ar fi fost dacă?". Atracția și chimia dintre ei încă există, dar alegerile făcute de-a lungul anilor cântăresc mult mai greu decât întâlnirea din prezent.

Există multă tandrețe în modul în care Celine Song își construiește personajele și relațiile dintre ele. Mai există și foarte multă decență și înțelegere a naturii umane. Dialogul dintre Nora și soțul ei american, Arthur, legat de faptul că Nora visează în coreeană, limbă pe care el nu o stăpânește mi s-a părut de o sensibilitate și frumusețe deosebită. Cuvintele lui sunt nu doar o declarație de dragoste față de femeia iubită, ci surprind și realitatea diferențelor culturale și de limbaj cu care se confruntă cuplurile care provin din spații geografice diferite. În film nu există personaje negative. În acest triunghi amoros atipic niciunul dintre cei implicați nu derapează, nu îți devine antipatic, nu îți dorești să piardă sau să sufere.

Privitorul trebuie să intuiască de multe ori sentimentele și emoțiile personajelor. Tăcerea, privirea și dialogurile scurte sunt instrumentele folosite în crearea atmosferei și în transmiterea gândurilor și așteptărilor celor trei. Actorii reușesc să se achite impecabil de această sarcină dificilă, Teo Yoo (în rolul lui Hae Sung) fiind pentru mine cel care reușește cel mai bine să dea viață și culoare personajului său. O face cu atât mai bine cu cât, de-a lungul filmului îl vedem mai mult prin ochii Norei decât prin propriile lui acțiuni. Hae Song este un bărbat reținut, obișnuit, din clasa de mijloc coreeană pentru care Nora, femeia visurilor sale, devine, dintr-o dată parcă prea mult.

Imaginile filmate în Seul, dar și în New York ne duc cu gândul nu doar la viețile trecute în care cei trei s-au întâlnit cu siguranță, ci și la faptul că, până la urmă, viața este la fel cam peste tot. Past Lives poate fi văzut ca un film de dragoste, dar este, în același timp, un film despre diaspora, despre cum contactul cu alte culturi ne poate schimba într-un mod radical. Este un film despre vise neîmplinite, despre povești care ar fi putut să fie. Este un film al introspecției, cu puține personaje, care cere atenție și sensibilitate din partea privitorului.