Se zice că viața fiecărui om este un roman. A spus-o Hemingway la un moment dat și mulți alții. Realizatorii spectacolului Scene din viața Mariei Filotti demonstrează că, la fel de bine, poate fi și un atrăgător spectacol teatral. Când e vorba despre o celebritate, interesul pentru viața ei sporește proporțional. Să ne amintim de piesa lui Arthur Miller După cădere, care o are în centrul atenției pe Marilyn Monroe, vremelnica lui soție. Nu reproșez nimic lui Matei Lucaci-Grünberg și lui Sever Bârzan pentru construirea scenelor, veridicitatea lor (pe care oricum nu o pot proba), înlănțuirea lor și inserțiile politice și muzicale creatoare de atmosferă retro, dar le reproșez titlul prea didactic. Scene din viața... sună banal. Un film biografic, cu real impact în anii '60 a avut un titlu simplu și percutant: Darclee. E doar o sugestie.
E limpede și perfect motivat entuziasmul realizatorilor pus în acest proiect. Desigur, demersul dramaturgic este și unul de instruire a publicului, de punere în valoare a personalității celebrei actrițe, valoare ocultată, poate, din varii motive în prezentul plin de meschinării politice și infuzii maneliste. Acesta e rolul unei instituții de cultură care se respectă și își respectă la modul superlativ spectatorii.
Firul narativ e purtat prin meandrele și bulversările timpului de fiul artistei, Ion Filotti Cantacuzino, interpretat sentimental implicat de Valentin Terente. El evocă evenimentele cruciale din cariera actriței cu o anumită detașare ce are în vedere răceala mamei față de fiu, pentru a sublinia interesul ei exclusiv pentru meserie, arderea totală în religia artei dramatice. Pasiune și dăruire totală evidențiate cu asupra de măsură de interpreta actriței, perseverentă în abordare și expresivitate Ramona Gângă. O ardere la fel de intensă întru exteriorizarea temperamentului năvalnic al Miței, cum îi spuneau apropiații. O suprapunere fericită de temperamente artistice. O stea dublă? Rolul Ramonei Gângă este vădit solicitant, epuizant chiar, dar onorat pe măsură. Convingător și ardent ca o flacără vie pe tot parcursul spectacolului. Așa cum, din numeroasa distribuție, se detașează prestația Elenei Andron în desenul suav al profilului altei celebrități a timpului, Aristizza Romanescu. Prin inflexiunile vocale ale Elenei Andron, comic parodiate, trec și alte personaje precum Doamna Aioanei, Doamna Boiangiu sau chiar un crainic.
Rememorările fiului, ajuns medic psihiatru, dar și implicat în noua artă a filmului, încep cu momentul înmormântării mamei și se întorc în final tot la el. Melancolia din vocea lui Valentin Terente te introduce treptat în intimitățile relației mamă-fiu spre a ilustra parcursul unei vieți legate indisolubil de arta scenei. Cu toate că știi, cum spune poetul, că jocul ăsta cu viața sfârșește în moarte, finalul atinge fire sensibile în sufletul spectatorului. Angrenați în reconstituirea unor secvențe picante, nu lipsite de umor și nostalgii desuete, actorii colorează realist și melodramatic scenele. Monica Ivașcu este Gropar (cu teamă față de regimul comunist instalat la putere), Polițist (cu comportament cretinoid), Alexandra Cantacuzino (o femeie ce-și ascunde gelozia), Văduva (o sărmană îmbătrânită), Flori sau Experta în machiaj (cea mai izbutită scenă a ei) sau jurnalista cu voce convulsivă, sarcastică. Silvia Tariq este și ea Gropar limbut, Agatha Bârsescu, Vânzătoare de ziare (cum erau odată), Jeni, Elvira și chiar Maria Tănase interpretând Cine iubește și lasă. Trebuie spus că secvențele cântate nu sunt întotdeauna foarte izbutite, nefiind susținute de niște profesioniști ai cântecului, dar ambianța creată te duce la atmosfera interbelică recreată pe scenă. Dragoș Ioniță evidențiază câteva ipostazieri parodiate subtil: Ștefan Sihleanu, Papanel Cantacuzino, Jean Moscopol, Eugeniu (poate cel mai reușit, deși secvențial) și Dumitrașcu. Nu se putea fără un taraf format din Mario Robert Ștefan (acordeon), Gabriela Constantin (vioară), Luca Marin (pian) și Marius Iulian Neagu (percuție). Cu observația că uneori instrumentele acoperă parțial solistul. Poate că la următoarele reprezentări se va rezolva și acest impediment în corecta receptare a mesajului.
Constanta atitudine a celebrei actrițe după instaurarea regimului comunist în România este dorința de supraviețuire. Fiul ei face 2 ani de pușcărie politică din motive neînțelese. Declinul nu se întrezărește pentru ea, dimpotrivă, primește onorurile la modă. Viața scenei se împletește cu cea reală, replicile din teatru sunt aduse în prezentul zilei. Aici scenariștii primesc nota zece. Dar chiar așa mare impact au cronicile de spectacol asupra unei mari actrițe? Mi-a atras atenția scena din cabina actriței... Voi fi mai atent în viitoarele mele cronici teatrale!
O notă de veselie și întinerire a limbajului ușor vetust aduc cei câțiva elevi folosiți mai ales în roluri de studenți ai profesoarelor Aristizza Romanescu mai întâi și ai Mariei Filotti mai pe urmă. Ei sunt: Ioana Comșa,, Eduard Stan, Maria Caplea, Maria Dinulescu. Excelente sunt lecțiile de dicție și mimică, savurate de tinerii spectatori printre care se vor fi strecurat, cu siguranță, câțiva cu intenții de a deveni actori. Cum savuroasă este secvența din Răzvan și Vidra în care Maria Filotti a repurtat un glorios succes. Sala e antrenate în aplauze. Se aplaudă la fiecare replică. Ni se spune că publicul de atunci a aplaudat 20 de minute. Adevăr, legendă? Legenda de la un sâmbure de adevăr pornește.