În realizarea textului, fundamentat pe o cercetare minuțioasă, în pofida faptului că nu există multe documente bine arhivate sau o literatură dezvoltată în jurul istoriei personale, nu numai a Mariei Filotti, ci și a altor personalități din perioada interbelică, autentice pagini de istorie a teatrului românesc, autorii s-au sprijinit pe jurnalul actriței, pe jurnale ale colegilor de generație, pe cronici ale spectacolelor în care a jucat sau pe fotografii. Astfel, montarea inspirată din viața ei conține scene care, cumulate, oferă o imagine de ansamblu, pe alocuri romanțată, fără a fi însă o biografie în adevăratul sens al cuvântului.
Ca un tribut adus lui Shakespeare, spectacolul începe cu doi gropari, care îi pregătesc mormântul, filozofând în registru comic nu despre Yorick, ci despre destinul celei care-l va ocupa pentru vecie. Povestea este prezentată din perspectiva fiului, Ion Filotti Cantacuzino, care va călăuzi publicul, pe parcursul reprezentației, fiind cel care jalonează momentele vieții ei, inevitabil implicat în majoritatea. E greu să trăiești în proximitatea statuilor, afirmă Ion Filotti Cantacuzino, dezvăluind realități ale relației mamă-fiu, mai ales când statuia, încă în viață, este propria-ți mamă, iar după înmormântare "a intrat direct în istorie". Fiul privește însă cu detașare, de cele mai multe ori, chiar cu note de umor-trist unele aspecte. Reliefează faptul că Maria Filotti a iubit teatrul mai mult decât orice, că nu putea exista în afara lui, fiind apreciată în toate epocile, dar, excelând și în "arta supraviețuirii", ca virtute și păcat. Traseul evenimentelor, evocate cronologic, debutează cu probele examenului de admitere la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, unde a fost studenta maestrei Aristizza Romanescu, continuând cu primii pași în carieră, în perioada Belle Epoque, apoi perioada de înflorire din Interbelic și piedicile aduse de război, ajungând până în comunism, în ultimele momente de viață. Sunt nelipsite conflictele dintre generațiile de creatori și mentalitățile lor, jocurile de culise, dorința de glorie, invidii, orgolii, ilustrate cu tușe de umor. Juca tot, juca orice, dar mai ales juca bine, spun cronicile.
Figură marcantă, Maria Filotti a fost numită "Marea boieroaică a scenei românești", ilustrativă fiind și scena aplauzelor, scenă figurată în registru comic, în care publicul este captat în joc, pus să aplaude, acum ca și odinioară, la replicile rostite de actriță în Răzvan și Vidra, un fel de Lady Macbeth valah. Un alt tribut adus dramaturgiei universale este cel din scena discuției cu fiul, cu trimiteri spre Cehov, de această dată, la relația Arkadina-Treplev, din Pescărușul. Montarea vorbește despre o personalitate a teatrului românesc, care a predat la Conservator, a înființat un teatru și o școală de teatru, a avut funcții de conducere, a fost iubită de unii, antipatizată de alții, a fost oportunistă, în latura ei întunecată, doar sugerată aici, personalitate pentru care TEATRUL a însemnat VIAȚĂ.
Matei Lucaci-Grünberg, cu inventivitate teatrală și umor, concepe un spectacol cu valoare de document, chiar romanțat fiind, care oferă publicului momente ce aduc parfumul epocilor pe care le traversează, secvențele cu note de dramatism fiind contracarate prin tușe de comic, în replică sau joc, și muzică live. Spațiul scenic, în simbioză cu ideile regizorale, imaginat ilustrativ de scenografa Andreea Tecla, aduce în centru o scenă, cu efect de teatru în teatru, pe care se construiesc atât secvențe din spectacolele la care se fac referiri, cât și unele momente biografice. Costumele, fără a avea o notă de spectaculos, conturează doar linia modei perioadelor istorice din text.
Montarea se sprijină pe jocul actorilor, pe iscusința lor. Ramona Gângă reușește o autentică performanță în partitura ofertantă dar complicată a Mariei Filotti, cu multiple treceri prin stările personajului, prin vârstele și rolurile ilustrate, având forță, expresivitate, coerență, abilități de metamorfozare credibilă, pe toată întinderea personajului. Valentin Terente, în Ion Filotti Cantacuzino, o însoțește pe tot parcursul spectacolului, jonglând între relațiile scenice dintre personaje și cele dintre scenă și public, fiind liantul perfect. Cu măiestrie, figurează vârste și emoții, echilibrat, fără stridențe, în ilustrarea conflictelor dintre mamă și fiu sau a revoltei împotriva unui destin, în care nu i s-au recunoscut corespunzător propriile performanțe, rămânând în umbra personalității mamei lui.
Ceilalți actori interpretează mai multe personaje, probând complexitatea valențelor de care dispun. Elena Andron compune cu inventivitate scenică și umor, cu lejeritate, schimbând voci, atitudini, stări, detașându-se în profesoara de Artă a declamației, marea actriță Aristizza Romanescu, apoi în Doamna Aioanei, Doamna Boiangiu sau Crainicul. Cu precădere în registrul comic, cu mult farmec și un umor suculent, bine dozat, Monica Ivașcu este Gropar, Polițist, Alexandra Cantacuzino, Văduva, Flori, Experta în machiaj (savuroasă!) și Jurnalista. Silvia Tariq, cu ingeniozitate și capacități de sugerare, devine Gropar, Agatha Bârsescu, Vânzătoare de Ziare, Jeni, Elvira, Maria Tănase. Dragoș Ioniță, o achiziție valoroasă a teatrului brăilean, cu disponibilități scenice și pentru muzică și dans, interpretează bine diferențiat pe Ștefan Sihleanu, Papanel Cantacuzino, Jean Moscopol, Eugeniu, Dumitrașcu. Sever Bârzan, coautor al textului, semnează și coloana sonoră, interpretând sugestiv un Polițist, Regizorul, Domnul Aioanei, Diamandi, Crainicul. Tinerii, încă elevi - Ioana Comșa, Eduard Stan, Maria Caplea, Maria Dinulescu își interpretează cu dăruire și aplomb personajele, iar instrumentiștii - Mario Robert Ștefan (acordeon), Gabriela Constantin (vioară), Luca Marin (pian), Marius Iulian Neagu (percuție), elevi ai Liceului de Artă din Brăila, acompaniază momentele muzicale live, aducând un plus de culoare.
Un spectacol cu succes la public, care ar trebui să rămână în repertoriu stagiuni la rând, un spectacol evocator, un spectacol omagiu al unei personalități.