Scris în anul 1724, textul este mai puțin jucat; în spațiul teatral românesc, Marivaux este prezent mai ales cu piesa Jocul dragostei și al întâmplării, care a cunoscut de-a lungul anilor mai multe montări, unele de mare succes. Îmi amintesc, totodată, și de montarea textului Dubla nestatornicie (La double inconstance), cu ani în urmă, montare realizată de regizorul Adrian Lupu, la Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galați.
Regizorul Alexandru Mâzgăreanu nu este la prima întâlnire cu Teatrul brăilean, în anul 2018 a semnat regia spectacolului Tartuffe de Molière, montare răsplătită cu Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Internațional de Teatru Fest(in) pe Bulevard, 2018. În Falsa servitoare acțiunea are în centru o femeie ce vrea să dea o lecție bărbatului care o înșală. George Bernard Shaw ar fi afirmat despre acest text că este o piesă nu prea plăcută, ținând cont de manipularea psihologică, de cinismul prezent la aproape toate personajele.
După dispariția lui Molière, Pierre de Marivaux creează un nou tip de comedie, un gen de comedie psihologică, cu temă nodală iubirea. Într-un mod original, Marivaux concepe un autentic "roman al inimii", așa cum afirma Beaumarchais, abordând dragostea sub aspect comic, expunând-o unei analize minuțioase, până în cele mai profunde zone ale sentimentului, reliefând, cu plăcere diabolică uneori, relațiile interumane, secretele sau măștile inimii omenești. Viața amoroasă, "surprizele dragostei", devine la Marivaux procedeu de cunoaștere a caracterului uman, a felului de-a fi. A căutat în sufletul omenesc, în toate firidele lui, pentru a afla dragostea, dezvoltând o artă rafinată a nuanțelor ei.
Dialogul spiritual din textele sale a fost definit "marivaudage", cuvânt ce exprimă, în sens larg, un defect, o glumă fără spirit sau o pedanterie sclipitoare și drăguță. Sinonim cu plăcerile vieții, dar și cu rafinamentul intelectual, adjectivul marivaudé a devenit sinonim cu prețios, pedant, afectat, întortocheat. Marivaux are ca personaj principal femeia, manierele elegante, delicatețea, voluptatea, totul purtând pecetea feminității, iar vorbirea prețioasă reflectă viața de salon. Jocul, în scrierile lui, capătă dublu sens, jocul teatral dar și jocul subtil al limbajului, unealtă de seducție și prefăcătorie, joc al cuvintelor ce ascund, mint, rănesc, joc prin care personajele se prefac că se prefac. Pentru a amuza publicul, Marivaux creează o diferență între ceea ce spune și înțelege un personaj, față de ceea ce înțelege celălalt personaj, și ceea ce știu spectatorii.
Cu aplecare asupra acestor detalii literar-dramatice și de istorie a teatrului, Alexandru Mâzgăreanu aduce însă și o remarcabilă notă de modernitate în spectacolul său. Ideile regizorale sunt amplificate cu ingeniozitate de scenografa Andreea Săndulescu, prin jocul a două culori perfect armonizate, cu mesaj pregnant asupra cortexului vizual, după cum susțin psihologii. Spațiul scenic înveșmântat complet într-o nuanță caldă de verde, sugerând echilibrul, sănătatea, armonia, siguranța, contracarate de roșul costumelor, culoare duală, ce semnifică atât iubirea, pasiunea profundă, cât și, în latura ei întunecată, vărsarea de sânge, furia, radiind o puternică energie ce impulsionează acțiuni, nu neapărat în sens pozitiv. Roșul, plurivalent, poate conține mesaje diferite, cu multiple căi de descifrare pentru receptori.
Marivaux folosește, precum în Commedia dell'arte, măști, travestiuri, schimbări de roluri între stăpâni și slugi, pentru dezvoltarea intrigii și dimensionarea comicului, procedee întâlnite și în Falsa servitoare. Tânăra frumoasă, inteligentă și foarte bogată, din precauție, înainte de a accepta un mariaj propus prin intermediari, vrea să își cunoască bine eventualul partener. Travestită într-un Cavaler, se împrietenește cu vânătorul de zestre, Lelio, care are ca principiu faptul că soțul nu este obligat să își iubească soția, pentru că: "oricât de frumoasă ar fi nevasta la început, tot urâtă ajunge să ți se pară!". Lelio are o relație de amor cu Contesa, pe care ar prefera să o părăsească, în favoarea căsătoriei cu bogata moștenitoare, averea uneia fiind dublul averii celeilalte. Treptat acțiunea se complică și prin intervențiile servitorilor, lipsiți de scrupule, iar banul, nu iubirea, devine resortul esențial. Fiecare a manipulat cu succes, într-un joc al ideilor și orgoliilor.
Sensurile dramatice ale textului sunt estompate printr-un comic savuros în spectacolul brăilean, potențat nu numai prin rostirea nuanțată, prin intonațiile replicilor, ci și prin mulțimea gagurilor expresive, cum este jocul cu ușile bine camuflate în panourile decorului, tumbele executate pe panta ce diversifică spațiul de joc, echilibristica pe marginea scaunului, și altele.
Distribuția, inspirat aleasă de regizor, cu unii actori fiind la a doua întâlnire, naște mecanismul ce funcționează perfect, fiecare compunând rotița ce desăvârșește întregul. Ciprian Chiricheș, cu nonșalanță și siguranță de sine, întruchipează cu măiestrie pe Lelio, bărbatul superior, materialist, licheaua notorie, demonstrând și abilitați de actor total în partiturile lui Elvis Presley, în care îl imită ca voce și mișcări. Emilian Oprea, strălucitor în Travelin, servitorul simpatic, șmecher și versatil, își figurează personajul cu rigoarea necesară, uzând de toate mijloacele comicului, având un haz savuros. Blanca Doba reușește un travesti convingător în rolul Cavalerului, în pofida constituției delicate, actrița jonglând inspirat și în relația cu publicul, în aparteurile specifice Commediei dell'arte pe care le creează Marivaux, publicul acceptând cu ușurință convenția. Corina Borș, frivola Contesă, trece cu lejeritate de la o stare la alta, conturând sugestiv ambiguitatea specific feminină. Adelin Ilie și Adrian Ștefan își împart cu schimbul cele două personaje, Arlequin și Frontin, pe care le construiesc cu expresivitate, două pușlamale simpatice, cu strămoși în bufonadele personajelor Commediei dell'arte. Răsturnarea de situație din final, fără ostentație, este acceptată și chiar aplaudată de public.
Spectacolul realizat de Alexandru Mâzgăreanu are eleganță și rafinament, umor și persiflare, ingrediente ce asigură un succes. "Un spectacol modern, după un text clasic, care vorbește cu multă ironie despre dragoste, bani, misoginism și identitatea de gen", afirmă regizorul despre spectacolul său.
(Foto: Volker Vornehm)