Dar adevăratele valențe ale trupei au ieșit la iveală în coproducția româno-coreeană Argonautas. Un proiect ambițios, pus pe roate cu abnegație și profesionalism de teatrul târgoviștean și Asociația Teatrelor din Coreea. O colaborare lansată sub buni auguri. Un mixaj scenic de mare efect între două culturi atât de diferite. Influența teatrului asiatic s-a insinuat ca rigoare expozitivă a limbajului și nu numai. Un spectacol de teatru-dans, teatru-imagine, regizat de Mihai Constantin Ranin (Mc Ranin), managerul Teatrului "Tony Bulandra", avându-l drept coordonator al echipei coreene pe Jeungwoo Son. Fascinanta concepție coregrafică aparține lui Hugo Wolff, artist redutabil, din păcate, recent dus la cele veșnice, dar cât de încărcate de veșnicie artistică sunt cele făcute și lăsate în urmă de el urmează să aprecieze posteritatea.
Forța de persuasiune a mesajului mitic transcende diagonal scena de la bun început. Eclerajul și costumele actorilor (de o splendidă coloratură și formă) devin factori determinanți în instaurarea misterului povestirii. Căci ce este până la urmă aventura / călătoria Argonauților porniți pe mări în căutarea Lânei de aur, episod captivant din mitologia greacă, dacă nu o poveste plină de mister, adusă pe scenă și "spusă" nouă de cei doi corifei: Marie Shim și Liviu Cheloiu. Tonalitatea vocilor se decantează în registru solemn, profetic. Siluetele personajelor înveșmântate în mantii argintii sau peplumuri sidefii par prezențe statuare, cariatide antice desprinse din "pictura metafizică" a unui De Chirico vizionar, preocupat să reconstituie portretizări mitologizante. Decorul lipsește cu desăvârșire. Doar un nisip granulat ca țărm de mare întins pe scândura scenei. Doar câteva pânze transparente, umflate periodic de vânt sugerează călătoria pe mare sau tulburările luptei, alături de grupul corăbierilor ce trag din greu la galere, ritmic, uniform, în perfectă sincronizare a mișcărilor. Desigur că proiectarea navigatorilor pe fundalul scenei indică un mimetism formal, arhaizant, inspirat, poate, de pe frescele grecești sau egiptene, sporind atractivitatea și legătura cu fantomele trecutului îndepărtat. Atât de îndepărtat încât, iată, aceste tablouri cinetice vin direct din legendă, au alura arhaității grandioase.
Muzica oraculară potențează ritmicitatea mișcărilor. Ecouri din zenit se revarsă ritualic, progresiv peste întreaga construcție epică ce vizează epopeicul. Împletirea replicilor rostite românește cu cele spuse în limba coreeană, în loc să oculteze mesajul, îi dă suplimentare sclipiri de ambiguizare ceremonială și arhaitate enigmatică. Produsul final este ferit de ridiculizări prin ritmul sever impus, menținut cu ostentație, seriozitate și rigoare declamativă (asiatică). Gratitudinea echipei coreene față de cultura europeană, al cărei etalon a fost și rămâne mitologia greacă, e vizibilă la tot pasul prin abordare empatică și creativitate concurențială. O conlucrare fericită și extrem de eficientă pentru realizarea acestui magic poem teatral pe tema Argonauților lui Iason.
Desigur, demersul regizoral și coregrafic pornește de la poemul grecesc scris de Apollonius din Rodos, cu texte culese, prelucrări și adaptări operate de Darko Lukić și Mc Ranin. Dar rolul textului e secund, aș zice. Cuvintele punctează din loc în loc meandrele călătoriei. Amplitudinea, creșterea în grandoare aparțin limbajului nonverbal, dansului, eclerajului, costumelor, măștilor fabuloase, contopirii în miraj și fantazare percutantă. Asistăm, în mare, la ritualizarea ingenioasă a actului teatral, construit pe un nucleu clasic solid, bine definit și empatic asumat.
Cele două echipe au reușit un spectacol bine închegat, unitar, pe tema călătoriei în căutarea gloriei sau a bunăstării. Metaforă funcțională și azi ca întotdeauna. Fără să sesizez vreo discrepanță vizibilă, evoluția actorilor (șapte români și șase coreeni) a mers șnur, menținând ritmicitatea necesară unei montări remarcabile, ce nu plictisește. Distribuția întreagă a strălucit prin prestația actorilor. Pentru coeziunea jocului (în ciuda împletirii limbajelor) țin să-i elogiez pe toți în egală măsură: Mircea Silaghi (Iason), Andreea Tănase (Medeea), Oana Marcu (Medeea II), Radu Câmpeanu (Orfeu), Alex Iezdimir (Hercule), Euiryeong Lee (Mopsus), Cristian Olar (Castor), Hyeonggun Kim (Polux), Sanghoon Kang (Tatăl Medeei), Eunju Lee (Nanny), Taeyoon Kim (Regele din Korcula) și cei doi corifei, amintiți deja, Marie Shim și Liviu Cheloiu. Totuși, mi s-a părut redundantă apariția Medeei II, ca intenție de extrapolare a complexității personajului, poate. Și totuși, Medeea I nu-și recunoaște crimele săvârșite, nu conștiința ei, dublul, ceea ce spune mult. Ea aruncă peste umăr, înainte de a ieși de pe scenă: "Nu eu mi-am ucis copiii, ci Euripide... Poeții sunt cei mai mari mincinoși" adaugă ea incriminant, lăsând o portiță ficționării pentru orice legendă. Cum ar fi aceasta, de pildă.