Pentru a fi mai convingătoare, regia a apelat la un decor alcătuit exclusiv din module locative în miniatură, cinci case cu geamuri luminate din interior și acoperișuri pe post de capace, realizate de scenograful Theodor Cristian Niculae. Atât. Cinci căsuțe ca în jocurile copilăriei, când fetițele își pun în ele păpușile și se joacă de-a tata și de-a mama. Și o ușă mare, albă, mată, enigmatică, în fundal. O ușă fără sonerie alături pe perete, dar la care se face obsedantă referire în cursul derulării acțiunii.
De fapt "acțiune" e impropriu zis în cazul montării textului scriitoarei germane contemporane, deoarece firul epic nu are linearitate clasică și nici consistență vădit distribuită în mod realist. Pornind de la aceste determinări de spațiu scenic, potrivite cu sala studio a Teatrului Maria Filotti din Brăila, se poate spune că totul se bazează pe sugestivitate și interacționări analitice, pe săgețile șfichiuitoare ale replicilor. De unde aflăm că Nico a crescut cu mama ei, Roza, în urma abandonului tatălui biologic și frustrările au început să pună stăpânire pe ea căutând soluții de supraviețuire și acceptând compromisuri peste compromisuri până se decide să-l caute pe tatăl fugar. Ea ajunge în fața ușii de la intrare în casa necunoscutului tată, dar ezită să intre. Din replicile personajelor interschimbabile care traversează scena înțelegem că Nico ezită să intre, ezită să sune la sonerie, se blochează în fața fatidicei uși. Este evident că ușa nici nu are sonerie, ceea ce înseamnă că nu se va deschide niciodată pentru ea. În fața acestei blocări mentale se reconstituie, din fărâme tensionate, întreaga viață traumatizantă a adolescentei Nico. Un limbaj ingenios, dinamic și bine ritmat reușește să potențeze frământările, disperările și căutările ieșirii din criză a personajului.
Schematismul scenariului este adoptat cu asupra de măsură pe scenă sub forma unui perpetuum mobile integrator, dezvelind fețele unei realități inconfortabile. Cei cinci actori schimbă frecvent registrele într-o mișcare browniană provocatoare. Băieții devin, pe rând, bunică, bunic, concubini, prieteni, virtuali iubiți, oameni din anturajul celor două femei, tați de împrumut sau idolatrizate vedete precum Johnny Cash, de pildă și galopul sentimentelor prin viață continuă. Rotativa interacționărilor funcționează fără oprire, dezvelind fragilitatea relațiilor dintre personaje, trauma și izolarea adolescentei, frustrarea și inaderența la un prezent inospitalier. Stările emoționale ale adolescentei Nico sunt reliefate printr-un joc delicat și empatic de Ecaterina Lupu. Etapele maturizării eroinei sunt marcate de căutarea unei familii. Se ceartă cu mama ei, ajunge într-o gașcă de bătăuși, pleacă în America, locuiește în diverse case fără să simtă căldura familială, se întoarce în Germania, se împacă cu mama, crește și își dorește un iubit.
Mama este Cristiana Luca, o femeie ce vrea să-și refacă viața, e vulnerabilă și destul de rece în relațiile cu Nico. Se recăsătorește, are încă o fiică și distanțarea de Nico se adâncește. În celelalte roluri, cei trei tineri actori, Theodor Șoptelea, Andrei Bibire și Florin Aioane, întruchipează o paletă colorată de personaje. Ei intră și ies din căsuțe, succesiv și demonstrativ, pentru a da viață poveștii lui Nico.
În final, personajele sunt absorbite simbolic în vidul din spatele ușii ce se închide încet după ei. Epilogul care urmează e superfluu, înțelesurile au fost exprimate până în acel moment. Din atâtea case în care a locuit maturizându-se, e limpede că Nico rămâne fără cămin.
Limbajul ingenios aplicat subiectului de Irisz Kovacs pune în evidență o estetică mustind de prospețime și originalitate scenică și imprimă jocului actoricesc un ritm accelerat, fără respiro.