Un alt film al lui Bergman, Sonată de toamnă, a cunoscut mai multe adaptări pentru scenă în întreaga lume. Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu se încumetă să transpună subiectul filmului pe scena Teatrului Nottara pentru prima dată în România. Spun "se încumetă" deoarece adaptarea e pretențioasă și pândită de riscuri. Dar de dragul lui Bergman și al modului său specific de a investiga psihologia personajelor merită încercat. Este ceea ce face tânărul regizor fără amprentarea unor sofisticării scenice gratuite, găunoase până la urmă. Registrul clasic de încadrare a dramei e prevalent, firește. Alexandru Mâzgăreanu aplică lumii personajelor bergmaniene o lectură sinceră și mimetică, aparent palidă și, evident, mai puțin emergentă în ansamblu. Nu dorește originalități, ci fidelități față de original. El nu încarcă, nu extrapolează schematismul subiectului, ci îl simplifică purificându-l și redându-l onest. În aceste condiții, transferă toată responsabilitatea pe seama actorilor.
Mizanscena promovată cu evidentă gratitudine față de model prilejuiește actorilor reușite partituri decupate din eșafodajul scenic. Viața discretă și pioasă a Evei primește un plus de aprehensiune în interpretarea Laurei Vasiliu, foarte potrivită în rol. Acuratețea vocii actriței subliniază inocența și frământările personajului. Sfiiciunile și timiditățile Evei, acumulate în timp, o paralizează în fața mamei, agresivă și tenace, venită în vizită după mulți ani de absență.
Traumele Evei sunt dezvăluite treptat și ating un punct culminant în noaptea tuturor dezvăluirilor dintre ea și mama sa Charlotte. Eva are o personalitate strivită, călcată în picioare de mama sa, extrem voluntară, o celebritate în lumea muzicii care afișează ostentativ un aer mereu aferat, năvalnic. În abordarea personajului Charlotte, Victoria Cociaș dezvoltă personalitatea unei femei realiste, reci, egoiste, plină de vitalitate și forță interioară. Actrița are voluntarismul personajului impregnat în toată ființa ei. În replică, în mișcare și chiar în felul cum apasă clapele pianului jignindu-și fiica. Desigur, e greu, dacă nu imposibil, să egalezi originalul din film, starul internațional Liv Ulman! Nici nu se pune în discuție așa ceva. Destul că Victoria Cociaș reușește o performanță actoricească uimitoare, un personaj pe deplin credibil. Eva nu mai suportă umilința îndurată din copilărie până în prezentul acțiunii și acuzațiile nu vor întârzia s-o acopere literalmente pe vinovata mamă. Oglinzile caracterologice purtate pe deasupra celor două femei nu vor ascunde nimic. Analiza psihologică merge până la senzația de nesuportat. Dacă firava fiică este mereu pusă la colț de personalitatea tăioasă a mamei, în noaptea confruntării directe, Eva se situează deasupra ei și mama, strivită de remușcări, vulnerabilă, e căzută la picioarele fiicei. Scena finală e bine realizată, elocventă și eliberatoare de tensiune dramatică.
Celor două li se adaugă cealaltă fiică, bolnavă de autism, izolată, ajunsă între ele pe scaunul cu rotile spre mântuire prin har divin. Chipul Helenei, al Sorinei Ștefănescu, schimonosit de durere, apare într-o secvență anterioară, imagine proiectată pe perete din vizita celor două la patul de suferință al Helenei. Secvența tulbură liniștea artificială de dinainte, un prim semn de adâncire a dramei.
Calmul lui Viktor, soțul Evei, e unul aparent, pentru că în realitate este un om chinuit. Dar liniștea asta aparentă e menținută constant de Dan Bordeianu de la începutul până la sfârșitul reprezentației. De înțeles că Viktor este, înainte de orice, punctul de sprijin al Evei, echilibrul restabilit mai ales după moartea accidentală a copilașului lor Erik. Personajele, în mod diferit lovite de soartă, poartă în ele răni necicatrizate și sunt continuu în căutare de iubire pe care nu o găsesc.
Traducerea scenariului aparține Monicăi Andronescu iar scenografia lui Ștefan Caragiu. Cadrul ambiental reproduce austeritatea unui interior suedez dintr-o casă parohială: o masă cu scaune, un bufet din lemn lăcuit, un pian și nelipsita cruce de pe perete. Costumul lui Viktor și rochia Evei sunt la fel de sobre în concepția regizorului, pentru a contrasta cu toaletele Charlottei, mama Evei, care schimbă total atmosfera la apariția ei. Rochia ei de un roșu aprins, îmbrăcată la puțin timp după moartea soțului, scandalizează de-a dreptul.
Lighting design-ul asigurat de Daniel Klinger punctează tensiunile conflictuale prin intensitate și intermitențe adecvate momentului. Pe lângă Preludiul lui Chopin executat la pian, coloana sonoră pusă la dispoziție de Alexandru Suciu, însoțitoare a dramelor relevate de personaje, e constant stânjenitoare, tânguitoare, insinuând durerea, apăsarea, tristețea. Tristețea dintr-o Sonată de toamnă.