Când urcam treptele din marmură, proaspăt recondiționate, de la intrarea în clădirea CREART, îmi spuneam este prima oară când le voi vedea pe cele trei actrițe ce urmau să evolueze în spectacolul zeițe de categoria B (faptul că era prima oară când le vedeam jucând era dovadă a lipsei mele de informații, dar și a circulației reduse a spectacolelor de teatru - chiar și în Bucureștiul în care locuiesc și în care există un număr destul de mare de festivaluri). Așa că am răspuns invitației primite de la Roxana Lăpădat, care încă este Directoare Artistică la Teatrelli (încă pentru că timp de 3 ani își va suspenda activitatea pentru a urma un doctorat[i]).
Așadar: Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdó și Silvia Luca, venite de la Teatrul Național "Lucian Blaga" Cluj-Napoca, Teatrul "Regina Maria" Oradea și respectiv Teatrul "Mihai Eminescu" Botoșani. Spectacolul este sub bagheta regizorală a lui Andrei Măjeri, spectacolul fiind montarea unui text de Alexandra Felseghi după o idee de același Andrei Măjeri.
Poveștile, reale, ale celor trei actrițe, răscolesc multe amintiri legate de teatru, de viața în teatru, de țintele pe care le urmăresc actorii, de relațiile între ei, cu regizorii, cu instituția teatrului, cu publicul, transparente chiar dacă nu ești din lumea teatrului, ci un simplu spectator.
Un vis în noaptea miezului de vară pusă în scenă de Vlad Mugur în 1970 la Teatrul Național din Cluj a fost pentru mine prilejul de a-l cunoaște pe acest Om care a fost, și este prin opera sa, unul dintre stâlpii teatrului românesc.
Ioana Dragoș Gajdó a prins foarte bine gesturile, mersul și mișcările lui Vlad Mugur, făcând ca monologul Elenei Ivanca care evoca montarea ultimului spectacol al lui Vlad Mugur, Hamlet, și rolul Gertrude pe care l-a jucat în spectacol să capete și mai mult conținut.
După un mic joc în trei (ce invocă episodul mitologic - ce a fost indirect motivul izbucnirii războiului troian - al mărului de aur cu inscripția "Celei mai frumoase" aruncat de Eris, zeița discordiei, în mijlocul unei nunți, și judecata lui Paris care a fost ales de zei ca să hotărască care dintre trei zeițe: Atena, Hera sau Afrodita, merită mărul), fiecare dintre cele trei actrițe spune câte o poveste, povestea vieții lor de slujire a scenei teatrului, oriunde ar fi fost acesta.
Aș începe cu povestea Silviei Luca, care ne poartă pe niște drumuri care încep, așa cum povestea actrița, în spatele "zidului" care înconjoară Institutul de Cinematografie din Moscova, "zid" care apără multe prietenii și idei ce nu pot fi scoase în afară, sau mai bine zis, pe care este periculos să le scoți în afara acestui zid. Îi dau crezare actriței moldovence, dat fiind felul convingător și cu un umor subtil, în care ne-a povestit drumurile vieții sale, care mie mi se părea că nu se încrucișează: Moscova - Chișinău - Botoșani, cel puțin nu într-un mod fericit. Recunosc că mie mi s-a părut că Doamna Silvia Luca duce în spate mulți săculeți cu spini - evitați discret de poveste, dar felul ei de a povesti m-a captivat. Astfel am avut puterea să trec peste impresiile și amintirile personale legate de teatrul rusesc. Când scriu aceste rânduri mă gândesc că multă lume mă va judeca, și va crede că amestec lucrurile, dar din păcate am avut experiențe, ca să fiu bine înțeles, care mi-au clătinat încrederea în forța reală a teatrului rusesc în ansamblul lui (sunt câteva excepții pe care nu este locul să le comentez, dar dau un singur exemplu: Dodin). Dar, cum fiecare om are experiențele lui, mă voi opri aici. Silvia Luca este o prezență greu de uitat.
Trecând la Ioana Dragoș Gajdó, povestea ei este simplă, plină de modestie, cu dramatism și candoare a mărturisirilor, și te face să simți dragostea pentru teatrul pe care-l face, pe care-l trăiește. Îmi reproșez că nu am fost mai atent, în trecut, la scenele teatrelor și la mulțimea de actrițe și actori de dincolo de București, căci iată fac descoperiri care mă încântă.
Fiind legată de Hamletul lui Vlad Mugur, parte din distribuție, în rolul reginei Gertrude, Elena Ivanca își arată valoarea, incontestabilă de fapt, aliniindu-se ritmului și jocului celorlalte două "zeițe". Îmi permit să readuc în memoria noastră vorbele acelui mare regizor care a fost Vlad Mugur în anul în care o alegea pe Elena Ivanca pentru Gertrude: "Să aveți grijă de ea. E o mare actriță! Am avut onoarea să pun în scenă cu marii actori ai țării. Aura Buzescu m-a invitat s-o ascult înaintea unei premiere, alături de soțul ei. Am văzut și am lucrat cu mari talente. Dar așa ceva n-am mai întâlnit. Ce are Elena Ivanca e talent în stare brută".[ii]
Dar cheia spectacolului, cred că așa a intenționat regizorul Andrei Măjeri, este ca cele trei actrițe aduse din diferite colțuri ale României să apară nu ca un trio, ci ca un tot. Un prototip al actriței române de pe scenele mici și mijlocii ale țării.
Este un spectacol jucat numai de femei, care sunt, de data asta, în partea de sus a distribuției și afișului, cu o excepție, un singur bărbat, o umbră: Vlad Mugur. Un rol de bărbat interpretat-sugerat de o femeie, în mod magistral, de Ioana Dragoș Gajdó.
Trebuie să recunosc că dacă nu simți mâna ostentativă a regizorului, asta este un semn de măiestrie. Nu mă grăbesc cu aprecierile, dar îl aplaud pe Andrei Măjeri pentru ceea ce a făcut, cu discreție, în acest spectacol!
Costumele, din colecția designerului Lucian Broscățean[iii], dau amploare și dinamică, și împlinesc stările pe care le trăiesc personajele, predominant în alb-negru.
Fără să știu prea bine ce este "experiența sonoră" a lui Adrian Piciorea, și făcând excepție momentele în care bașii sunt cam agresivi, sunetul explică multe momente ale spectacolului printr-o prezență utilă.
De la distanța la care am stat la spectacol nu am putut aprecia la adevărata lor valoare bijuteriile Monom realizate de Georgiana Ciceo, arhitectă, dar nu mă îndoiesc că au fost la nivelul valorii actrițelor.
Și... sunt trei Zeițe de categoria A, pentru că la Zeițe nu există categoria B.
(Sfârșit de septembrie al lui 2023, București)
Notă: Mai am de făcut o subliniere legată de echipa strălucită, și nu este o exagerare, a acestui deosebit Teatrelli mânuit cu dăruire de Roxana Lăpădat. Nu mă îndoiesc că echipa, alături de Liviu Romanescu, vor păstra pentru acest spațiu direcția artistică originală ce i-a fost imprimată.
(Foto: Mihai Smeu)
[i] Din luna septembrie 2023, Roxana Lăpădat își va suspenda activitatea la Teatrelli, pe o perioadă de 3 ani, pentru a începe un doctorat și un proiect de cercetare (artistică) asociat acestuia, coordonat de Universitatea Aix-Marseille, în cotutelă cu Universitatea din Tübingen și în parteneriat cu Goethe-Institut București, pe tema Impactului pe care diplomația culturală îl are ca soft power în perioade de crize, în cadrul unui proiect amplu - NARDIV, finanțat prin programul Horizon Europe. Cercetarea se va desfășura cu precădere în România și Germania, concentrându-se asupra influenței pe care au avut-o strategiile culturale și programele instituțiilor de limbă germană asupra societății românești și asupra reprezentanților ei din domeniul cultural, între 1968 și 2007, cu studiu de caz pe zona de teatru. Parte a proiectului NARDIV este și o producție semnată de RIMINI PROTOKOLL, a cărei coordonare urmează să o preia și a cărei premieră mondială va avea loc, de principiu, în mai 2025. Coordonarea Teatrelli va fi preluată, pe perioada celor trei ani, de Liviu Romanescu care va continua programele și va încerca să potențeze direcția artistică în care s-a dezvoltat spațiul Teatrelli. Pe durata celor trei ani, Roxana Lăpădat va rămâne implicată doar la nivel consultativ / conceptual, dacă și când va fi cazul.
