Nu mergem la teatru pentru actorul / actrița X sau Y, pentru regizor / regizoare, pentru poveste, pentru că a fost lăudat spectacolul sau pentru că a fost criticat și ne-a intrigat, ne-a trezit curiozitatea.
Mergem la teatru pentru noi. Doar pentru noi. Într-un soi de căutare pe care o exersăm de fiecare dată când interacționăm cu o expresie, o exprimare artistică a existenței umane. Ne căutăm în cărțile pe care le citim, în fotografiile și tablourile pe care le vedem în expoziții, în spectacole, în muzica pe care o ascultăm, în bijuteriile pe care le purtăm, în tot ceea ce ne face să râdem sau ne întristează. Căutăm, mai mult sau mai puțin inconștient, acele lucruri care ne fac să simțim, care ne fac să vibrăm, care scot la suprafață emoții. Și emoțiile acestea sunt cele care ne fac să ne înțelegem și să ne răspundem la întrebări pe care nu știm să le formulăm, dar nici nu putem nega faptul că este în noi o absență, un gol, o neclaritate pe care, uneori, un actor o poate formula într-o replică de o mie de ori mai clar decât am fi putut-o face noi vreodată. O replică aparent fără nici o legătură cu noi, cu experiența noastră de viață, cu ceea ce suntem în construcțiile profunde și cele superficiale care se așază strat peste strat, în altă ordine de fiecare dată, pentru a ne defini în funcție de contextul în care ne aflăm.
București. Sâmbătă, 19 octombrie 2024, ora 20:47. O mașină albă a cărei marcă este absolut irelevantă, traversează Dâmbovița cu 50 de km la oră, oprește la primul semafor. Pe lângă ea trece o femeie. Cerșește și în brațe are un copil de aproximativ un an și jumătate. Copilul doarme cu o căciulă groasă trasă pe ochi pe jumătate și de sub pantaloni se văd marginile unor șosete subțiri cu dantelă în partea de sus. De dincolo de geamul mașinii o altă femeie își ferește privirea. Poartă pantaloni de piele, o bluză gri pe care și-a cumpărat-o în acea dimineață, o pereche de cercei portocalii și o haină albă cu glugă. Îi este frig. În fiecare an îi este frig de când toamna începe să alunece spre noiembrie și până târziu spre sfârșitul primăverii.
Culoarea semaforului se schimbă, mașina a cărei marcă este absolut irelevantă continuă să muște din asfaltul pe care dansa din loc în loc galbenul felinarelor stradale, femeia care cerșea cu un copil în brațe rămâne în urmă, femeia cu cercei portocalii rămâne în urmă și ea pentru că simte cum interiorul mașinii se golește de aer atunci când mintea ei, până atunci deconectată de la toate fricile și sentimentele de vinovăție, începe să se chircească de frig, un frig care nu are nicio legătură cu cel de afară. Plecase de acasă binedispusă, puțin obosită, dar zâmbind, gândindu-se că are o viață frumoasă, asta gândește de fiecare dată când deschide ușa și de fiecare dată când se întoarce pentru că acum nu îi mai este frică să iasă din casă. O minciună care pare adevăr atunci când și-o repetă de suficiente ori.
A ajuns cu vreo zece minute înainte de ora de începere a spectacolului, s-a oprit în curtea teatrului să fumeze o țigară și chipul femeii care cerșea cu un copil în brațe a început să se dilueze asemenea unei acuarele peste care ai vărsat un pahar cu apă. Nu putea să o ia cu ea în sală. Nu. Trebuia să o lase afară și să spere că atunci când va ieși de la spectacol nu va mai fi acolo. Nu poți să cari în spate tot ceea ce te întristează în viață, să duci cu tine tot urâtul lumii pentru că nu este al tău. O minciună care a părut adevăr atunci când a tras ultimul fum și a strivit chiștocul în scrumiera de lângă scară. Fricile s-au strecurat însă în urma ei țopăind asemenea unor clovni - mereu au înspăimântat-o clovnii - și când și-a găsit locul în sală s-a așezat pe scaunul cu numărul 27. Clovnii au sărit în poala tânărului din dreapta, a doamnei din stânga și au așteptat cuminți să înceapă spectacolul.
Treaba cu fricile stă cam așa. De scăpat nu ai cum să scapi de ele, este imposibil să nu îți fie teamă de nimic, doar psihopații cunosc absența fricii. Nu poți nici să le bagi într-un sertar și să uiți de ele prea mult timp, sunt experte în evadări. În plus, îți pun piedică de multe ori fix atunci când ți-e lumea mai dragă, când te aștepți mai puțin. Și sunt gălăgioase, atât de gălăgioase încât mie mi se întâmplă foarte des să nu mai aud altceva în jurul meu în afară de vocea lor.
Oamenii mi-au spus că sunt amuzantă, că scriu bine, că sunt frumoasă, talentată, că sunt o prietenă minunată, o soție minunată, o mamă minunată, că mă descurc excelent la job, că apreciază faptul că sunt sinceră, că sunt curajoasă, puternică, de admirat, o tipă mișto, o bucurie, o inspirație.
Și fricile mele au răspuns: bla bla bla.
Dar atunci când am intrat în acea seară de sâmbătă în sala de spectacol de la Teatrelli
Trei femei, trei zeițe, trei dumnezeițe mi-au spus că sunt. Tot ceea ce am crezut că sunt și tot ceea ce am crezut că nu sunt. Și le-am crezut. Au făcut adevărul să pară adevăr.
Iar fricile mele au rămas fără replică.
Pentru că zeițelor nu le este frică de numele lor.
Nu mergem la teatru pentru oamenii de pe scenă, nici pentru cei din culise. Mergem pentru a ne vedea pe noi. Doar că nu ne vedem niciodată întregi. Suntem o infinitate de piese de puzzle aruncate vraiște prin lume și din când în când mai găsim câte o bucățică, iar dacă avem noroc chiar acele piese care leagă fragmente la care ne-am uitat zile, săptămâni, ani încercând să le aducem împreună cumva, dar nimic nu s-a potrivit.
Mi se întâmplă uneori ca, atunci când aplaud la finalul unui spectacol, concert sau alt tip de eveniment, să îmi imaginez că palmele mele care se apropie una de cealaltă sunt două baghete magice. Și cu ele micșorez scena, decorul, actorii, șterg ceilalți spectatori și păstrez scaunele din fața mea. Desenez apoi o cupolă în miniatură și acopăr totul, un glob de sticlă pe care îl strecor pe furiș în buzunar.
Am închis Zeițele de categoria B într-un glob de sticlă undeva aproape de miezul nopții, am ieșit din sală printre ultimii spectatori, m-am ascuns într-un colț al foayerului, am tras aer în piept și am stat acolo câteva minute cu ochii închiși. M-am dus apoi la garderobă. Haina mea era singura care mai rămăsese agățată pe un umeraș. Umerașul cu numărul 35. M-am oprit în curtea teatrului (teatrul este o clădire, mi-au spus zeițele) și mi-am aprins o țigară. Am încercat să mă desprind de emoțiile care se strângeau în gâtul meu nod după nod și să mă conectez cu orașul în burta căruia colcăiau mașini, oameni grăbiți și aer rece. M-a surprins liniștea. Liniștea care se întindea pe asfalt ca o miere zaharisită și împărțea lumea în două felii groase de pâine.
Auzeam. Auzeam vuietul străzii spart din când în când de plânsetul unui copil cu căciula trasă pe ochi pe jumătate și în același timp îmi țiuiau urechile de liniște. Toate simțurile mele erau în alertă, dar amorțite. Conectată. Niciodată, absolut niciodată nu m-am simțit atât de prezentă în propria-mi viață, în realitatea palpabilă și în realitatea interioară, concomitent, o stare de "a fi" viscerală care mă sufoca, nu aveam aer și în același timp respiram cu o ușurință care m-a făcut să râd în timp ce plângeam.
Mă opresc din scris, închid ochii, iau de pe noptieră globul de sticlă, îl cuibăresc în căușul palmelor și zeițele se opresc din dans, se apropie de buza scenei și mă privesc. Insistente, curioase, intrigate, ridică din sprâncene, se uită una la cealaltă, ridică din umeri, își înclină capul ușor spre dreapta, apoi spre stânga, mă analizează, își șoptesc ceva la ureche una celeilalte într-un telefon fără fir jucăuș, chicotesc, se încruntă, își coboară privirea, șterg cu vârful pantofilor pete imaginare apărute pe sfânta scândură, se întorc cu spatele la mine, șușotesc, revin cu fața și le văd cum zâmbesc.
O scenă nici prea mare, nici prea mică.
Un stativ, câteva umerașe din lemn și trei halate de voal transparent, unul cu buline, pe celelalte două nu disting desenele.
Trei Femei.
Pe care le cunosc așa cum mă cunosc pe mine chiar dacă nu le-am mai întâlnit până acum.
Trei Zeițe.
Care sunt aici pentru mine. Care îmi vorbesc mie, doar mie.
Trei dumnezeițe.
Care îmi spun lucruri pe care le-am auzit de sute de ori până acum și pe care nu le-am crezut niciodată.
Dar pe ele le cred. Le cred până în măduva oaselor, cu fiecare celulă a corpului meu, cu fiecare neuron, cu fiecare picătură de sânge care se plimbă prin camerele inimii mele.
Zeițele mint. Ele fac minciuna să pară adevăr. Așa cum oamenii care mi-au spus toate lucrurile pe care nu le-am crezut au făcut adevărul să pară minciună.
Dumnezeițele sunt regine care poartă adidași și bocanci și rămân regine chiar și atunci când cad.
Femeile crează și procrează. Chiar dacă genial este un adjectiv subordonat unui substantiv masculin.
Trei femei pe care le-am închis într-un glob de sticlă și care, indiferent din ce unghi le-aș privi și pe oricare parte aș răsuci eu globul acesta, rămân verticale, superbe, fascinante, uragane capabile de cea mai tandră atingere, impecabile, imperfecte, senzuale, feminine, materne, regine, fabuloase, complexe și în același timp de o simplitate uluitoare, naturale, actrițe (actoria este o meserie, mi-au spus zeițele), ființe peste care Dumnezeu a suflat de mai multe ori și pentru care timpul are timpul lui în teatru.
Mi se vor mai întâmpla întâlniri frumoase sunt sigură, dar la fel de sigură sunt că nimeni și nimic nu va putea egala, cel puțin anul acesta, Zeițele.
A fost atât de mult ce aveam nevoie acest spectacol încât nici nu știu ce să simt față de regizorul Andrei Măjeri, trebuie să mă consult cu zeițele. În mod cert simt invidie pentru că le cunoaște dincolo de scenă pe
Elena Ivanca,
Ioana Dragoș Gajdó,
Silvia Luca,
Trei nume după care voi pune întotdeauna virgulă, niciodată punct.
(foto: Florin Biolan)