Alint de zeițe - zeițe de categoria B

Am ezitat îndelung dacă să vin aici cu o formulă pe care am folosit-o, vorbind despre mine, cu câțiva ani în urmă: "eu sunt un cronicar de divizia B". Glumeam, conștient și de aparența ipocriziei sau de posibila-mi taxare cu o expresie italiană "sei a pesca di complimenti" - pentru că da, interlocutorul e prompt în a contrazice crescător nivelul B.
 
 Dar mi-a fost dat să găsesc o asumare a acestui 'B' la Călin Ciobotari (aici), nu doar ca un gest de empatie în emoția din jurul spectacolului numit de Andrei Măjeri zeițe de categoria B, ci ca o asumare explicită condiției geografice prin această clasificare literală. Eu pornisem de la un criteriu profesional - reflectat și dintr-o diagramă a notorietății solicitărilor -, drept care am venit la spectacol cu o preconcepție, continuată cu frământarea identificării motivului acestei etichetări. Una cu dublu tăiș. Dar provincialitatea să susțină așa ceva? Se risipește la o adiere. Poate a fost o dată. De mult, când teatre erau doar în Iași, București și Craiova, provincia - în special Iașii - era puternică. Interbelicul, deși a însemnat și efortul de a face din Cluj un pol teatral semnificativ, a cunoscut mai degrabă polarizarea spre București, iar asta s-a accentuat în comunism, până la sfârșitul de secol. Dar sunt, deja, destui ani în care teatrele din toată țara au spectacole de referință. Actorii poate că încă își mai doresc să joace în București, unde este și cea mai mare infrastructură iar oportunitățile mai numeroase, dar circulația regizorilor cu inventivitate a dus la montarea unor spectacole fabuloase preponderent în teritoriu. De aici o vizibilitate sporită a actorilor din provincie. Și o creștere și a circulației spectatorilor. Inclusiv critica este, numeric vorbind, mai bine reprezentată dincolo de perimetrul bucureștean. Călin Ciobotari se alintă, așa cum Andrei Măjeri o face cu un asemenea spectacol. Iar unde nu e alint, unde, potrivit subiectivității mele, simt suflul rece al unor acuze - doar trăim un timp al culturii reproșului - ar fi de trecut sub tăcere, atâta timp cât e mai mult aluzie.

Recent, Dorin Tudoran, în al cărui dominant echilibru mă regăsesc, și-a pornit un articol așa: "În primul volum (Memorialistica) al excelentei sale analize a literaturii române în postceaușism, Dan C. Mihăilescu recomandă prudență în receptarea literaturii memorialistice, considerînd că totul «trebuie luat cu precauție, cu cît mai mulți bemoli la cheie», indicînd drept «cerință elementară» demersul «de a nu absolutiza niciodată o afirmație a autorului, ci de a lua totul cum grano salis». Este o recomandare cu atît mai demnă de luat în seamă, cu cît vine din partea unui devorator de asemenea literatură: «Mă-nnebunesc după tot ce ține de memorialistică: jurnale, memorii, corespondență, note de drum etc.»."

Eu însumi ahtiat de confesiuni, recunosc că mi-e greu să plasez bemoli acolo unde inima îmi dă ghes la aderență completă. Dar necesarul exercițiu al judecății corecte impune nu doar audiatur et altera pars, ci și nuanțata contextualizare. Inserțiile biografice, oricât de meșteșugit asamblat sunt ele - în cazul de față de către Alexandra Felseghi - mie unul îmi par cu impact mai mic pe scenă decât într-un interviu clasic. Și am citit și am privit și ascultat câte unul captivant cu fiecare dintre cele trei actrițe: Ioana Dragoș Gajdó, Elena Ivanca și Silvia Luca. Cred că este mult mai dificil să-ți joci pe scenă propriile răspunsuri. Sunt segmente delicate pe care, la un interviu curajos, le poți etala, dar pe care într-o asemenea prezentare, inevitabil, le lași în sertarul lor. Mizez pe o poveste în care biografia să se topească, în care dramaturgul și regizorul să rotunjească țesătura, cu efect de veridic și cu farmecul dramei.

În zeițe..., cele trei actrițe au, fiecare, segmentul propriu de interpretare a câte unui episod biografic. Cu emoție, cu o paletă de culori pe care o percepi dincolo de tonurile de gri-alb-negru care îmbracă - la propriu și la figurat - protagonistele. Altfel, roșul merelor simbolice se vede bine. Încât a ajuns chiar pe coperta anunțatului volum, Semne de scenă, al lui Călin Ciobotari. Mărul 'discordiei' este metamorfozat într-unul al 'concordiei'. Un joc care a exclus drama, lăsând doar pretextul. Competiția mitologică este din start evitată, în ciuda unei replici amuzante: "Pe mine, Andrei m-a adus fără casting. Pe voi?" Miza conflictuală e mutată spre exterior. Mai întâi cu o țintă numită: UNITER. Mai apoi, una difuză, cu atât mai extinsă, de la regizori sau directori de teatru la bărbați, în general. Cred că toată suita de înțepături erodează demersul. Avem și ironia devenită un șablon mai tare decât subiectul ei, cea cu "sfânta scândură" - deși, paradoxal, taman pentru sensul profund al expresiei lucrează și această echipă de creație.

Un spectacol ofensiv, ornat cu multe replici menite să stârnească zâmbet, cu mai multe secvențe menite să emoționeze. Altfel, multe mine plasate într-un câmp vast. "Dar ce, discordia este exclusiv feminin?" - și alte jocuri legate de genul cuvintelor, polarizate pentru a susține demersul. La fel evocarea listei personajelor la Shakespeare, cu personajele feminine la final. Problema mea e că mâhnirea care se instalează la asemenea acuze vulnerabilizează totul. La glumele despre numele din acte, Ioana Dragoș Gajdo încheie cu "Pe scenă mă cheamă după cea mai bună prietenă a mea, care nu mai e". O replică de mare impact, dar n-am mai aflat povestea care, presupun, ar fi putut susține de-a dreptul un spectacol.

Îl mai amintesc o dată pe Călin Ciobotari, descriind recuzita acestui spectacol: "semn clasic de ambient teatral cu intrare în costum și în personaj". Cele trei actrițe apelează la câte o piesă de îmbrăcăminte de pe stativ - este și în aceste gesturi o eleganță care se conectează cu aceste creații datorate lui Lucian Broscățean, un deja statornic colaborator al lui Andrei Măjeri. O colaborare singulară în peisajul teatral actual, oferind de fiecare dată rezultate benefice spectacolului și deschizând spectatorului o fereastră spre segmentul altei arte. Dacă nu greșesc, coloana sonoră a spectacolului - altă colaborare de lungă durată pentru Măjeri - asigurată de Adrian Piciorea - propune un sunet original, mereu adaptat situației scenice, perceptibil la limita materialității, înglobează, în debut, un cântec al grupului aromân Fărșeroții, cu titlul 'Ia bagă-ți tulia' (cu înțelesul 'Îmbracă-ți ia'). Costumul de sărbătoare pentru apariția în scenă a unor zeițe.

Ideea costumației continuă în secvența desprinsă din rostirea succesivă, de către fiecare actriță - ținându-se de mână, într-un cerc de lumină - a numelui 'Ranevskaia'. O paranteză: actrița Faina Ranevskaia s-a născut în familia Feldman dar și-a ales numele sub influența teatrului. Iar în orașul ei natal, Taganrog, s-a inventat un festival de teatru 'The Great Province'. Închid paranteza.

Silvia Luca se desprinde și se așază pe buza scenei: "Nu, nu, nu există nicio piele a personajului. Pielea personajului sunt eu". Elena Ivanca dezvoltă: "E în gândurile mele și acasă, când spăl rufele, când fac temele cu copiii, când gătesc" - aici plasându-se o altă glumă cu țintă: "Când gătești?" - pentru ca Ioana Dragoș Gajdó să explice: "Fetelor, eu nu intru în pielea personajului. Pielea asta a lui e ca un labirint din care s-ar putea să nu mai ies". Ar fi un subiect care ar putea interesa publicul, chiar dacă textul spectacolului se grăbește să alunge spaima patologicului sau a vreunei exaltări desuete. Dar tocmai aici e o cheie a teatrului. Iar un 'profan' va fi uimit sau va privi circumspect, în mod clar curios, la 'zeul/zeița' întruchipând atât de palpabil un personaj sau altul - desigur, când o face, când pe chip i se citește transfigurarea de la omul real la cel din poveste.

E o doză sporită de acid în concluzia: "Urc pe scenă și joc comedia, pentru că pe nimeni nu interesează cum mă simt eu în culise. Și uite-așa ajung să nu mă mai intereseze nici măcar pe mine". Se alunecă spre vechea încordare a transformării fizice cu trecerea anilor. "Frumusețea e cap de listă la avizierul vieții" cade ca o sentință. Dar este excesiv de severă, căci bunul simț - niciodată evacuat din referință - are acea capacitate rafinată de adaptare și complexă asociere a criteriilor și definirilor. Se enunță despre un război al imaginilor. Și da, textul/povestea cade pe loc secund în fața imaginii, dar asta numai în grabă. Imaginea poate fi înșelătoare, dar imaginația poate reașeza lucrurile. "Nu poți arăta fetiță cu fundiță la 54 de ani" și mie îmi vine în minte chipul Tamarei Popescu jucând, într-un același spectacol, și o fetiță cu codițe și bătrâna suferindă.

Despre construcția unui personaj tot puțin ni se spune, păstrându-se caracterul intimității din faza de creație. Altfel, avem parte de secvențe simpatice cu 'Vlad Mugur' urmărind propunerile Elenei Ivanca (fostă Ivănușcă înainte de a-i fi 'naș' de renume artistic). Ioana Dragoș Gajdó îl ipostaziază fermecător. O nouă paranteză: răscolind prin arhive, găsesc menționat într-o cronică la un spectacol clujean momentul în care Matei Rotaru a adus, preț de câteva minute, gesturi și vorbe ale lui Andrei Șerban. Chiar dacă sunt, poate, mai puțin accesibile de savurat publicului larg, asemenea secvențe 'oficializate' devin prețioase nu doar ca reverențe, dar și ca portrete pentru cei niciodată văzuți în spectacol, chiar dacă sunt invocați cu nume și prenume, ca la zeițe.... Închid paranteza.

"Între gând și cuvânt există o pauză care se numește talent" - Vlad Mugur. Pauza magică, aidoma celei care definește poezia. Pentru ca apoi să avem metafora reginei care își conservă statutul indiferent cum este încălțată, de ajunge să cadă și să șchioapete. Elena Ivanca ilustrează acest sânge albastru.

Silvia Luca vine cu povești oarecum exotice pentru noi, din școala moscovită, descrisă ca o oază a unei libertăți în perimetru. Povestea ei include și tulburătoarea secvență cu grănicerul batjocorind prăjitura cu care mama pornise la drum spre frații aflați dincoace de Prut. Sunt, desigur, viu descrise episoadele din satul natal ale Elenei Ivanca - scârțâitul porții ca senzor despre reușita fetei, pentru mamă, ținând de magia, altfel, strunită de text -, dar și cele din Clujul începutului de drum artistic, unul deloc ușor, ca atâtea și atâtea altele, indiferent de profesiune. "Niciodată nu m-am plâns de meseria mea" pot rosti atâția și atâția oameni. Avem și un pic mai cripticul moment al Silviei Luca, privind altă construcție de rol: sunt fel de fel de regizori sau regizoare, într-o artă în care această poziție din echipa de creație își asumă semnătura finală, deci răspunderea - triplă: față, de producător, față de public și față de echipa coordonată.

Ioana Dragoș Gajdó vine cu drama mamei, succint dar acut expusă, corelând-o cu exercițiul de a te lăsa în mâinile partenerului. O relație de cunoaștere și încredere (despre care l-am auzit vorbind cu tărie pe Dumitru Acriș) care face ca personajul să fie credibil. Dar actrița vine și cu o replică scurtă, puternică, misterioasă, în fond, prin absența altor elemente: "Prea mult Gajdó!"

Reversul neașteptat - deși, mai ales în artă, nu poți uita caracterele atât de variate și apăsat impregnate ale oamenilor, deci și ale celor din breaslă - care poate pune o amprentă severă dar și poate scoate în evidență tăria celui țintit, trecând peste obstacole.

Fiind vorba de actrițe, firesc a venit vorba și despre maternitate, pornind și de la o observație a lui Vlad Mugur, vizavi de interpretarea rolului Gertrude în celebrul său ultim Hamlet. Deși maternitatea poate fi absentă dacă actrița are capacitatea de a simți și ce n-a trăit, cu toată drama ce poate fi acolo. De altfel, după elocventele și, desigur, amuzantele episoade evocate de Elena Ivanca și Silvia Luca, vine cea mai tulburătoare replică a Ioanei Dragoș Gajdó: "al meu nu s-a mai născut"! Replica e scurtă, rostită din fața scenei, cu spatele la public, urmată de altă poveste de viață, mai ușor de trecut, potențând o dată mai mult, taman prin această tăietură, clipa de încărcătură maximă. Poveștile cele mai grele rămân nespuse.

Urmează enunțuri cu care poți sau nu să fii de acord, mai degraba de contextualizat, umbrite de spectrul generalizării vitrege. Auzind replica "Femeile lăsate la urmă în toată istoria teatrului" mi-au venit, brusc, în minte numele atâtor actrițe legendare, deci tot zeițe. Multe, diferite din toate punctele de vedere. Care au amprentat istoria teatrului. Așa cum le găsim în cărți din ce în ce mai rare despre oamenii din teatre. Ba chiar în titulatura unor instituții de artă, între care Bulandra a devenit de-a dreptul substantiv comun. Se rostesc numele multor actrițe din timpuri recente. Pe unele nu le știam - dar teatrul însuși își conservă statutul de respirație unică într-un loc anume, indiferent la dificultatea de a fi văzut de cei de departe. Iar numele recunoscute din această înșiruire nu au fost deloc neglijate de presă și instituții.

Da, și în teatru, ca peste tot, sunt caractere mai bune, mai rele, talentul se asociază cu de toate. De aici tot felul de strâmbătăți. În arta de echipă și mai dureroase. Există ceea ce s-a preluat din sport, o 'bancă de rezerve'. Cum sună o replică în spectacol, halebardierul poate leșina și să devină vedetă într-o reprezentație, dar asta nu-l va face egalul lui Hamlet. Cum spune, cu un zâmbet enigmatic Silvia Luca: "pentru că nu am picioare ca să calc pe cadavre, dar ce picioare am!" Verticalitatea rămâne o trăsătură veșnic recunoscută. Chiar statutul actrițelor din acest caz grăiește de la sine.

Altfel, ca totdeauna, spiritul "simț enorm și văz monstruos" poate susține că sunt atâtea și atâtea care se pot îmbunătăți. Ioana Dragoș Gajdó, de trei ani directoare a Teatrului Regina Maria din Oradea, răspundea la o întrebare a Elisabetei Pop, într-un interviu publicat în Teatrul Azi, cu un bătăios spirit civic: "Lipsesc întâmplările frumoase, creative care să nască mai târziu valori, care se vor transforma în repere, în legende! Lipsește baza unei viitoare istorii care să o continue pe cea știută, a teatrului românesc! Lipsește flagrant, granița dintre viața personală și cea profesională! Lipsește bucuria cu care se venea la repetiții! Lipsește umanitatea, în mod paradoxal! Ea a fost înlocuită de fariseism și de ipocrizie, de dublul standard! Lipsesc adevăratele recunoașteri validante!"

Și atâtea altele. Și, ce e interesant, nemulțumirile pot fi fețele opuse ale monedei. Se pot amesteca din perspective diferite.

Spectacolul imaginat de Andrei Măjeri, produs de creart/Teatrelli, cu sprijinul teatrelor în care activează cele trei actrițe, a câștigat notorietate, a circulat prin țară, și-a atras efuziuni din breaslă și a răsplătit valoarea și munca. Regizorul a colaborat de mult timp cu Elena Ivanca (Moarte și reîncarnare într-un cowboy, Meșterul Manole), mai nou, din postura de angajat al Teatrului Mihai Eminescu din Botoșani, cu Silvia Luca (Eroine) și, în general, este grijuliu cu actorii. Este înconjurat cu dragoste.

Afișul spectacolului m-a dus cu gândul la cele trei grații, amintindu-mi de o copie a lucrării lui Antonio Canova, mult timp găzduită de Muzeul de Artă din Craiova. Mai degrabă așa le-am văzut eu, pe scenă, după cum le-a proiectat 'sculptorul', conturând un balet (cu mici accente din trendul montajelor lirice) al celor Trei Grații: Aglae, Eufrosina și Thalia.

zeițe de categoria B
de Alexandra Felseghi, după o idee de Andrei Măjeri
Cu: Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdó, Silvia Luca
Regia: Andrei Măjeri
Experiența sonoră: Adrian Piciorea / Costume: o selecție de piese din colecțiile lui Lucian Broscățean / Bijuterii: Monom by Georgiana Ciceo / Producător principal: creart / Teatrelli
Co-producători: Teatrul Național "Lucian Blaga" Cluj-Napoca, Teatrul "Regina Maria" Oradea, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoșani