Investigațiile de tip documentarist ale Alexandrei Felseghi pentru scrierea unor scenarii precum Nu mai ține linia ocupată (2021), Fabrici și uzine (2019) și Verde tăiat (2020) cunosc o altă dimensiune în zeițe de categoria B, conceput după o idee a lui Andrei Măjeri, el însuși "antrenat" în revelarea și portretizarea psihologiilor feminine în spectacolul Eroine, montat în urmă cu doar câțiva ani. Documentarea vizează de astă dată alte cazuri reale puse / aduse pe scenă, fără escamotări fictive, fără suite de ambiguizări. Un produs brut, direct, cald și acaparant prin natura mărturisirilor. O poveste de teatru și despre teatru, ca seria FAȚĂ / VERSO inițiată de Narcisa Pintea la Cluj, dar nu la singular, unde sunt invitate personalități marcante ale teatrului de azi, ci totul la puterea a treia, cu joc scenic, costumație și muzică adecvate.
Conținuturile textuale au în vedere mărturisirile autobiografice ale celor trei actrițe, ce vin din trei teatre diferite: Elena Ivanca (Teatrul Național "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca), Ioana Dragoș Gajdó (Teatrul "Regina Maria" din Oradea) și Silvia Luca (Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoșani). Întâlnirea lor s-a produs sub egida producătorului principal creat / Teatrelli, sub bagheta magică a regizorului Andrei Măjeri. Coloana sonoră, discretă, suavă, învăluitoare, e asigurată de Adrian Piciorea. Costumele vaporoase, expresive în sine, îmbrăcate și schimbate succesiv de "zeițe", sunt o selecție de piese din colecțiile Lucian Broscățan iar bijuteriile purtate sunt oferite de Monom by Georgiana Ciceo.
Un mixt de înaintare și înălțare în suplețea mitului oblăduit de Thalia eternă. Zeițele scenei sunt realmente serafice, făpturi din altă lume, ambitus iconic dat de magia scenei. Zeița Eris (nevăzută) le împarte merele-ispite, "merele de aur", care oscilează figurativ, drăgălaș și ironic, între concordie și discordie. Aici FAȚA este acoperită cu perdele diafane și urmează REVERSUL.
Actrițele se lansează fără opreliști în evocarea unor momente cruciale din propria lor existență legate de întâlnirea cu Teatrul. Confesiuni intime, personale, cu valoare determinativă în alegerea profesiei. Mai mult chiar, sunt eșalonate evocări despre legământul pasional cu arta scenei, patimă devoratoare de a trăi teatrul, de a mușca din el cu sete ca dintr-o portocală savuroasă, ca dintr-o felie de pâine cu unt îngurgitată în fiecare dimineață a vieții. Succesele, împlinirile și ratările sunt înregistrate în avizierul teatrului, închipuit, fantomatic, transformat subit, simbolic și rezumativ, în "Avizierul vieții". Un loc de bilanț profesional care începe, retrospectiv, cu primele manifestări conștientizate pentru o iubire fatală. Patima pentru teatru, pentru afirmarea prin artă și pentru dăruire supremă în artă, se decantează pilduitor în cuvintele Ninei din Pescărușul cehovian, adevărat crez emblematic pentru pasiunea nemărginită a actorului arhetipal, secvență pe care nu mă pot abține să n-o reproduc aici, într-atât e de elocventă și intens definitorie pentru angajamentul asumat pe întreaga perioadă a vieții: Pentru fericirea de a fi scriitoare sau artistă aș îndura ura rudelor, sărăcia și dezamăgirea, aș locui într-un pod sub acoperiș, aș mânca numai pâine neagră, aș răbda chinul de a fi nemulțumită de mine, de a-mi recunoaște imperfecțiunea, dar pentru toate acestea aș cere în schimb gloria, gloria adevărată, gloria răsunătoare. De la acest impuls capital, irepetabil, se revendică orice destin artistic.
Începuturile sunt distribuite în trei secvențe pitorești, colorate cu neaoșisme sau cuvinte în maghiară, în rusă, în funcție de zonele geografice ale actrițelor. Elena Ivanca vine din Botoșani la Cluj cu trenul "foamea" ca să dea examen la teatru. Ioana Dragoș Gajdó vine din Székelyföld la Târgu Mureș, Silvia Luca, din Basarabia, merge la Moscova la Institutul de Cinematografie, purtând în suflet ca pe o rană granița dintre Moldova și România. Răvășitoare sunt amintirile lor murmurate nostalgic sau înscenate ad-hoc cu umor și condescendență. Practica iubirii de teatru îmbracă formele imprevizibile ale hazardului. Uneori primește numele de destin. Indiferent unde au ajuns să-și practice meseria visată, ele se simt norocoase, fie că strălucesc în postură de "zeițe" de categoria A sau B. Pentru că funcționează în afara Bucureștiului, sunt de categoria B, deci provincie. "Pentru că nu am venin să ajung de categoria A" spune apăsat la un moment dat Ioana și Silvia îi ține isonul: "Nu am picioare ca să calc pe cadavre". Răbufniri feministe arată că șanse de afirmare cu adevărat plenare o au numai bărbații. Așa să fie? Coarda feministă nu e prea mult întinsă? Numele teatrului unde se desfășoară actualul festival este de femeie. O femeie celebră: Maria Filotti.
Confruntările merg în zig-zag, formulările despre teatru și talent se împletesc aforistic, precum cuvintele lui Vlad Mugur: Între gând și cuvânt există o pauză care se numește talent. Elena Ivanca își amintește cu emoție și venerație de interacțiunile cu Vlad Mugur în timp ce lucra la Hamlet-ul său monumental de pe scena Naționalului clujean. Ea a fost distribuită în Gertrude, maestrul a intuit în ea un autentic talent. Dar dacă nu s-a petrecut la București... totul trece pe planul doi. Chiar așa?
În descriptivismul feminist al scenariului nu putea lipsi momentul maternității. Copiii ținuți lângă mame la repetiții sau izbucnirea băiețelului Silviei Luca la o premieră când publicul râdea de replicile ei de pe scenă și copilul furios a zis că vrea să-i împuște pe cei ce râd de mama lui. Amuzante întâmplări din lumea teatrului, reale, cosmetizate umoristic compun acest puzzle al unei echipe de creație ce se expune cu grație și dezinvoltură unui public ce știe să cultive actorii, să-i respecte și să-i îndrăgească. Căci publicul învață iubirea de teatru și prin acest gen de spectacolo-dezvăluire, prin care sunt destructurate jovial mecanismele scenei. Și lumea gustă din plin limbajul neconvențional în care sunt dezvăluite aceste mici secrete din culise ale "zeițelor de categoria B", nemaivorbind că desfid energic categorisirea nedreaptă dictată de la centru.