E un an important, după cum o dictează și premiile Gopo, sunt aniversați 100 de ani de la nașterea lui Ion Popescu Gopo, cel mai mare animator pe care l-a dat România vreodată, câștigător al unui Palme d'Or la Festival de Cannes, deci în competiție cu filme-canonice live-action (și totuși reușind să le dea clasă detașat, în contextul în care festivalul nu își construise numele pe a premia animații, deci avem un precedent, poate prin simplitate și inventivitate, poate prin plot și tehnică, ingenios și candid, pentru că - nu-i așa - less is more, de fiecare dată). A fost proiectată ca omagiu animația palmată cu aur în festival și mi s-a părut o veritabilă lecție de libertate-simplitate-autenticitate, trinom pe care îl simțim prin ecran într-o naturalețe augmentată: există o bucurie de a spune povești cu câteva linii de contur și alte câteva simetrii de contrast care au un efect fantastic. Am putea spune (fără să greșim) că există o rețetă a animațiilor semnate de Gopo (și de omulețul lui simpatic, burtos & arhirecognoscibil), dar e o rețetă care se concretizează dintr-o bucurie intrinsecă, independentă de tehnica de atunci vs tehnica de acum. Așadar, după mine, nu tehnica e motorul animației, iar dovada sunt produsele astea, de acum 50-70 de ani, care-și păstrează actualitatea. Există și această motricitate fățișă, voluntară, mecanismul e la vedere, rudimentar, dar cu efect puternic. Iar tema animației, lumea Darwinist-Gopo-istă, e la fel de actuală și acum, poate chiar mai, de parcă ar fi fost gândită avant la lettre, naturalist-profetic, dar foarte suav și deștept totodată: atât de puține minute pentru un schelet vizual-narativ cu atâta impact, cuceritor de-a dreptul, cuprinzător și concis.
Urmează tranziția prin sponsori & alte elemente video-logistice către lungmetrajul de animație al serii, cel care deschide propriu-zis seara și întreg Animestul: Linda veut du poulet / Linda vrea pui / Chiken for Linda!, o producție franco-italiană, regizată de Chiara Malta și Sebastien Laudenbach, care urmează să fie lansat în premieră în Franța în data de 18 octombrie 2023. Animestul funcționează, așadar, ca spațiu exclusiv pentru o proiecție în avanpremieră a filmului, cu toate că distinsul pui al Lindei a fost deja premiat la Annecy 2023. O animație care mizează pe poveste și pe culoare în principal, personajele sunt individualizate prin câte o culoare pregnantă, contururile par accidentale, dar totodată trăsăturile sunt grefate în detaliu pe siluetele intenționat neclare de culoare. În fond, toată grafica pare neglijentă și accidentală, dar asta potențează detaliile importante, fizionomiile, chiar dacă doar la nivel de schițe, sunt vivace și sugestive, suficiente și simple. Nu se simte nimic încărcat, e o lume în care detaliul se ițește în moduri surprinzătoare dintr-o incoerență simulată, dar motorul adevărat al animației e plotul ales. Nu e concentric, dar pare a fi de o faux-liniaritate cu un ultim sfert apoteotic plin de plot twisturi care mai de care. Și aici, avem o structură de domino către un haos oarecum controlat, dar tot dând impresia că nu ar fi. E un mix interesant de adrenalină și letargie nostalgică recurentă, plus foarte multă anticipare neanticipată în deplinătatea ei. Sunt detalii care trimit către răsturnări de situație predictibile, dar se suprascriu atât de bine într-un ritm alert, ca un ping pong, încât nu te poți concentra pe un singur fir al dezastrului, ci toate te lovesc deodată, ca și când ai fi tu însuți în lumea aceea ermetică a cartierului animat. Chapeau pentru narativa aleasă, construită excelent tehnic, dar aleg să nu vă dau prea multe spoilere despre ce se întâmplă, mai ales că nici sinopsisul nu poate conține tot haosul generat de dorința nestăvilită a Lindei de a-și vedea realizată rețeta cu pui și ardei gras a tatălui ei. Avem și niște intrigi romantice, chiar și politice, toate ostentative, dar spectaculoase, avem un labirint făcut dintr-un ghem de sfoară aflată mereu la limita înnodării. Și hodoronc-tronc, avem și muzică pe cinste (dar cântecelele nu sunt - deși catchy - suficiente cât să-i poată conferi titulatura de veritabil musical animat, ci sunt rare și pe alocuri divaghează prea mult de la firul principal, parcă vin toate dintr-o supralume care are și nu prea are legătură cu animația de față. Plus că sunt foarte mult separate de momente de animație clasică, suficient cât să fie trecute cu vederea / uitate de-a binelea, uneori perceptibile deranjant, ca un apendice futil în toată construcția dată, de altfel spectaculoasă. Poate că o altă împărțire / o altă frecvență ar putea da un sens ceva mai unitar demersului muzical, altfel rămas într-o zonă de (i)relevanță simpatică, ca demers de simplă cosmetizare.)
Dar per total, animația Linda veut du poulet / Linda vrea pui / Chicken for Linda cucerește ca produs amplu, ca melanj culturalo-tehnic franco-italian, cucerește și prin tocmai bucuria aceea de a spune povestea, despre care aminteam și mai sus, în contextul animațiilor lui Ion Popescu Gopo. Și - chiar dacă grafica aleasă nu a fost tocmai pe gustul meu - pot aprecia demersul din spate ca detalii alese și ca muncă a oamenilor din spate, mai ales că animația de față e epitoma acestui "orice pentru oricine / ceva pentru fiecare."
Cam așa a arătat pentru mine experiența deschiderii Animest 18, un festival pentru care scriu de câteva ediții încoace, dar pe care acum am norocul să-l prind integral și fizic, trecând deja prin câteva ediții online / hibrid - și pot spune că e o încântare să vezi cum se animă totul în jur prin București în săptămâna asta dedicată lui, cu toți animeștii-omuleți-magenta care colorează cinematografele și spațiile "revendicate". Și tema 2023 - dansul - propune o experiență imersivă și moduri alternative de a consuma / a produce animație și tot ce pot să spun e că sunt curios de evenimentele care urmează: pe care o să le redau cum pot, nu atât critic, cât cu aceeași bucurie de a primi poveștile (care e și o bucurie tranzacțională).
Descarcă programul animest 2023 aici.