Și totuși, am reușit să particip într-un mod aproape interactiv la un performance din cadrul festivalului de arte performative și multidisciplinare Celebrating Trouble - Choreographic Convention, care a avut loc timp de cinci zile în multiple spații din Timișoara. Așa e când te trezești Capitală Europeană a Culturii, după ani buni de amorțire culturală: aproape n-ai timp să dormi, să mănânci darămite să poposești într-un spațiu de tihnă și asimilare a conceptului cultural. A fost greu să nu fac un maglavais intelectual după vizitarea și imersarea în expoziția Brâncuși: surse românești și perspective universale, despre care am să vorbesc cu altă ocazie, și să pot asimila atâtea senzații și trăiri pe metru pătrat. Am simțit acea grabă de a ajunge la cât mai multe evenimente și, desigur, teama de a nu rata ceva ce mă interesa cu adevărat. Așa că am găsit cu greu spațiu mental pentru performance-ul A Song For Everyone, care a avut loc la Pavilionul ISHO de pe Bulevardul Take Ionescu, un spațiu care acum câțiva ani era în paragină. Dar și așa, cu ditamai semnalele luminoase ISHO în ochi, un spațiu extrem de urban și cu aer de oraș de sticlă, am reușit să mă sustrag tentației de a judeca din prima acest gen de capitalizare a culturii și să profit de propunerea interpreților de arte performative Myriam Van Imschoot, Caroline Daish, Matteo Mureddu, Irena Radmanovic, Jean-Baptiste Veyret-Logerias, Lendl Barcelos, Marcus Bergner și a celor câțiva performeri locali care au creat un spațiu absolut nou pentru mine și pentru puținii participanți la acest performance. Ca o paranteză, remarc o tendință de nișare tot mai mare în Timișoara, în dorința de a oferi acel ceva unic și exclusivist de care să se poată bucura și cel care nu agreează neapărat arta sau cultura de masă.
Așa că am intrat cu mintea cât de deschisă am putut intra în acel moment, mai întâi într-un spațiu închis, după care într-un spațiu deschis în care urmărind sunetele și mișcările la început de nedefinit ale participanților, mă gândeam câteva momente că poate nu sunt destul de conectată la acest gen de comunitate pentru a înțelege din prima. Și atunci îmi dau seama că o prietenă care participase la realizarea acestui performance îmi sugerase să încep cu manifestarea de afară pentru a înțelege mai bine actul artistic. N-am reușit. Prinsesem doar cartonaș portocaliu, ceea ce însemna că aveam să-mi găsesc locul în primul spațiu închis pentru prima parte a acestui eveniment. Și da, a fost bizar la început, până când am început să mă prind că sunetele și mișcările performerilor imitau un peisaj sonor, ca într-o seară de vară în care asculți semnalele cicălitoare ale cicadelor, după care un fundal de povești tribale, împletite în final cu urlete de lupi în noapte. Închid ochiii și înțeleg momentul de meditație auditivă care prinsese forme dintre cele mai contemplative și care integra mișcarea artiștilor într-un lucru intens cu sine și cu spațiul în care se aflau. Asta pentru ca la final să fim invitați într-un spațiu deschis. Cei care fuseseră înainte spectatori ai performance-ului de afară, aveau să fie acum cei care erau spectatorii din interior. Și invers. Așadar acum eram noi cei din afară, într-un spațiu luminat urban și cumva stingher, așezați pe mici pătrate de mochetă poziționate pe un asfalt nou-nouț. Și începem întâmplarea. Prin ascultare și conectare la propria reacție. Oare ce se întâmplă acum? Ce avea să urmeze? Deocamdată nu se întâmpla nimic. Erau doar sunete din boxe. Sunete? Da, sunete ca cele emise de artiștii din interior, care cântaseră la propriile mișcări de buze și interacționaseră cu acustica sălii și cu dinamica dintre ei și pereți, ca într-un ritual la Zidul Plângerii din vechiul Ierusalim, dacă nu e prea îndepărtată comparația și fără vreun liant cu actul în sine. Și ascult: tot mai în liniște, într-un oraș care la o stradă distanță vuia a sunet și experimental. Era liniște în acel peisaj din capul meu: cu cicade și povești la gura focului. Și asta era: ceea ce se întâmplase în interior, acum se întâmpla afară. Doar că artiștii erau tot în interior. Imaginea lor era acum o proiecție a minții noastre pe un fundal sonor emise de niște boxe, într-un urban complex și inovator.
Și am ieșit din acel spațiu, cu gândul la aceste comunități tot mai imersate în propriile experimente, tot mai aproape de celălalt, tot mai aproape de proiecția personală a unui public care devine publicuri, tu, eu, proiecție, sunet, sine.
Interesant. Celebrating Trouble. Choreographic Convention, acest program dedicat artelor performative și multidisciplinare a adus consumatorilor de artă o ocazie exclusivistă de a viziona cinci spectacole de dans și performance în premieră în România, scurtmetraje, expoziții și discuții de tip panel cu artiști, curatori, critici și coregrafi internaționali, plus ateliere de dans pentru oricine fusese interesat. Și iată cum această democratizare a culturii în toate formele ei, de la documentar la mișcare, performance și conceptualizare, duce la ieșirea din niște paradigme adânc înfipte în subconștientul nostru național: acela că arta trebuie păstrată în eșantioane și șabloane.
Și sper ca la anul, când va fi trecut frenezia unui spațiu cultural semnalizat cu o decorațiune culturală, să avem înțelepciunea și tihna de a ne lua timp de ascultat sunetele greierilor într-o noapte ferită de încălzirea globală. Pe curând!
(foto: Adrian Danciu)
Celebrating Trouble - ChoreographicCon este curatoriat și organizat de Asociația 4Culture, în parteneriat cu danceWeb Viena. Programul propune o serie de evenimente care invită atât spectatorii cât și artiștii deopotrivă, la introspecție, la dialog, la acțiune artistică / socială, transformând teatrul într-o arenă pentru devenirea noastră umană.