Comfortably Numb - Caché

Pînă să văd Peeping Tom, Blow Up şi Conversaţia, eram convins că un film e musai să-ţi asedieze emoţiile şi intelectul zgomotos, asiduu şi oarecum agresiv, dacă ţine neapărat să te doboare din scaun şi să te facă ferfeniţă. Caché, noul film al austriacului Michael Haneke, împarte întrucîtva tematica şi stilul sus-pomenitelor, dar duce paranoia voyeuristică la un paroxism... minimalist, dacă-mi permiteţi, şi, pe deasupra, se învîrte într-un context ale cărui substraturi sînt atît de dense încît cer vizionări atente şi repetate, cu efect garantat devastator. Din chestia cu substraturile dense, combinată cu numele regizorului aţi putea deduce că-i vorba de o masturbare intelectualistă - nimic mai fals. Din story (o familie e iniţial terifiată şi mai apoi dezmembrată de cineva care o filmează pe ascuns - de fapt, de nişte casete video venite, lynchian, de nicăieri), aţi putea deduce că-i vorba de un thriller - nimic mai înşelător.
Aici ar trebui precizat, pentru binele nostru, al tuturor, că Michael Haneke (om, cineast, personaj) nu-mi place nici în poză. Regizor clinic, frigid, sadic, provocator cu orice preţ - omul are ceva neplăcut în el, de la înfăţişarea de universitar fără umor la stilul voit aseptic al conversaţiei (monologului?) filmic. Acest Caché, care ar putea fi un upercut dureros dacă n-ar fi lent ca o boală incurabilă, pune lucrurile, tematic şi vizual, într-o altă lumină: bisturiul folosit de Haneke la necropsia celulei de bază a societăţii, devine acum o armă nu numai redutabilă ci şi extrem de necesară. Violenţa şi tortura ce-i bîntuiau filmele cît se poate de fizic (de la Benny's Video şi pînă la Pianista, trecînd sîngeros prin aclamatul şi detestatul - în egală măsură - Funny Games) capătă acum o legitimitate infinit mai palpabilă... şi mai simbolică. Adevărat vă spun - cu excepţia unei secvenţe pe cît de viscerală, pe atît de dureroasă (în special dacă ai îndrăznit s-o intuieşti), Caché şochează, asemeni marilor filme cu care va fi (dacă nu este deja) comparat, prin ceea ce sugerează, nu prin ceea ce arată. Cine pe cine priveşte? Openingul, cu un generic "godardian", comprimat într-un singur cadru, arată o stradă pariziană oarecare şi intrarea într-o casă la fel de banală... pînă în secunda în care realizăm că şi noi, şi protagoniştii (Daniel Auteuil şi Juliette Binoche, fără comentarii) vedem o înregistrare. Mai mult, întreg filmul e compus din planuri secvenţă asemănătoare, statice, "surveillance-like", ceea ce amplifică deopotrivă angoasele familiei şi ale noastre. Cine pe cine priveşte... şi de ce? Nu veţi afla, nici de la mine şi nici de la Haneke - cadrul final absolut memorabil, din care, în caz de atenţie sporită, se vor naşte noi şi noi ipoteze, mă face să cred că, de data asta, importantă e căderea, nu aterizarea.

Caché, am mai spus, e construit ca un thriller - îl simt pe regizor încruntîndu-se. Poate fi considerat satiră (vezi scena suprarealistă a cinei tipic burgheze) - regizorul zîmbeşte crud. O parabolă despre tragedia franco-algeriană - poate. Haneke purcede nemilos (ceea ce îl caracterizează) spre un final anti-climactic, dar fascinant, iar momentul în care unul din personaje trage draperiile, la propriu şi la figurat, şi se cufundă într-un întuneric si(n)gur şi vinovat, mă face să renunţ la etichetări inutile şi să aştern o sentinţă crîncen / valabilă: eşti ceea ce vezi.