Povestea cu povești - Pâinea noastră cea de toate zilele la Astra Film Festival, 2023

"Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă, azi, Doamne!". Pentru creștini, este primul lucru pe care îl cer, prin rugăciune, Divinității. Dar, pentru a o face, ea presupune trudă și smerenie. Poate și sacrificii, și umilințe, durere... dar și altruism, speranță, mândria de a te face trimisul lui Dumnezeu acolo, la gura cuptorului. Fără vorbe mari.

Asupra acestor câteva idei simple (ca și pâinea aceea, până să devină a noastră) ne deschide ochii, într-un documentar tulburător, cu mult suflet pus în calitate de drojdie, regizorul Șerban Georgescu, cel căruia i-am mai văzut relativ recent două filme: Jurnalul familiei -escu (Terapia prin cinema la Astra Film Festival Sibiu 2019) și Cazul inginerului Ursu (Aceste mult prea triste și prea urâte fapte - Cazul inginerului Ursu), despre care am scris, elogios, la vremea respectivă.

La începutul acestui nou film nu au fost nici cuvântul, nici ideea. Doar întâmplarea. Adică: filmând comanda unui spot publicitar, autorul a descoperit (printre sutele de oferte de angajare) o micro-întreprindere socială numită MamaPan, și ea, mereu în căutare de brațe de muncă. Ce înseamnă "întreprindere socială"?. Pe scurt spus, o afacere menită a produce, cu profit minim, ceva vandabil. Condiția de ființare este să angajezi, într-o covârșitoare proporție, persoane aflate la mare strâmtoare materială: persoane discriminate rasial, mame cu minimum 3 copii, femei fără adăpost, fără calificare, sau doar fără noroc. La această idee a "mușcat" (în jargon pescăresc) doamna Irina Sorescu. Nu mai făcuse niciodată așa ceva, dar lucrase în domeniul social, fiind înzestrată cu multă compasiune și curaj, cu dorința de a face ceva util, a ajuta. Adjuncta / asociata ei - doamna Corina, profesoară de fizică la bază și care, așa cum spune, cu un haz scrâșnit comentariul lui Șerban Georgescu, "sătulă de binefacerile României educate", a decis să încerce altceva. Cele două inimoase femei au avut curajul să se ia cu imposibilul de piept (costuri, dificultăți tehnice sau de distribuție, reglementări legale stupide până la dezinteres sau chiar rea-voință, piața precară a muncii) să mute munții din loc, să reziste tuturor potrivniciilor obiective sau subiective - în ce le privește, singurul domeniu cu adevărat îmbelșugat.


Greu, câteodată chinuitor de greu, alteori cu eforturi disperate și disperări la purtător, firma a rezistat pe linia de plutire. Desigur, fiind tot timpul la un pas de scufundare - închidere. Mobilizator și fascinant, nu? Să-ți vină aproape zilnic a-ți lua lumea-n cap și totuși să reziști, cu îndârjirea unui altruism cu adevărat creștinesc.

Migrația de personal și calitatea celui (adică celor) care s-au încumetat să facă pâinea "aceea" a noastră intră sub lupa atentă, selectivă și revelatoare a regizorului. După ce a petrecut - ca pregătire / acomodare / intruziune - luni bune alături de cele cinci personaje găsite (unele pierdute, apoi regăsite) la fața locului, omul s-a apucat de filmat. Rând pe rând, situațiile de viață, gândurile, temerile, izbucnirile emoționale, lipsa de educație, de răbdare și de speranță s-au coagulat într-un material filmic dens, copleșitor prin autenticitate, luciditate și sensibilitate. Cu răbdare, cu migală și (de ce nu?) cu ceva șansă, autorul culege și rânduiește mărturisiri și explozii temperamentale, resemnări și nădejdi, debusolări, țâfne și una mai omenească decât alta. Totul înregistrat temeinic, fără emfază sau (d)efecte melodramatice. Figura răvășită de oboseală, uneori de disperare, alteori de îndârjire a șefei Corina, care nu se dă bătută orice ar fi, se decupează ca o efigie a întregului univers investigat. Are femeia această o voință și o îndârjire de a face bine (și cum e mai bine), luptându-se până la o vizibilă și trecătoare epuizare cu toate adversitățile și obstacolele întâlnite în cale. Personajul Andreei i se asociază, firesc și binefăcător (mai ales la capitolul "încredere"), ca într-un pandant oarecum asimetric dar, în fond, perfect congruent. Să părăsești, în puterea nopții, locul de muncă din mahalaua Ferentarilor și, trecând pe lângă strălucitoarea Casă a Poporului, să te înfunzi în underground-ul transportului comun, ultima și singura pasageră a trenului care te duce în noapte acolo, la capătul liniei, al puterilor, uneori al speranțelor... (Noi suntem poporul!". Nu-i așa, domnilor locatari / ocupanți ai Casei cu pricina, chiar dacă voi păreți a fi uitat cu desăvârșire chestia asta). Și totuși, Andreea, crescând 3 copii într-o "garsonieră" sărăcăcioasă, confort III, dintr-o altă mahala a Capitalei capitaliste, este cea care rezistă; cu îndârjire, cu disperare, cu îndrăzneală... desigur, cel mai capabil ești atunci când n-ai încotro. Dar... până unde și până când?

Celelalte două colege de brutărie se trag din obârșia lui Parpanghel, eroul Țiganiadei lui Budai Deleanu. Și pe ele, angajarea la brutăria ținută în viața de Irina Sorescu (firmă premiată la concursul anual pe ramură) le-a ajutat. Cu carte de muncă și cu alta de identitate "Am evoluat! Sunt și eu, acum, în societate, ca să zic așa", se fălește, pe bună dreptate, Adriana. A ajuns chiar nașă la un botez desfășurat în curtea sordidă dintre blocurile și mai sordide. Și care, tot cu ajutorul colegelor de la MamaPan și-a depășit chiar condiția de analfabetă. Nici Luminița nu mai cerșește în Romană, ținându-și copii în boscheți. Dar... la fel de imprevizibil, dorul de ducă din gene le poartă, când nu te aștepți, pe alte direcții. Povestea, filmată în timpul pandemiei, se încheie dulce-amar: s-a dus și doamna Corina, profesoara de fizică: nu stă degeaba și nici nu a trecut la ceva mai convenabil! Doar că are nepoți. Din formația inițială (și relativ stabilă de 5 femei) a mai rămas Irina, care se îndârjește să meargă înainte. Și Andreea, pe care, răsplătindu-i hărnicia și înțelepciunea, niște oameni buni au ajutat-o să "avanseze" la o garsonieră dublă. Adică, cum ar veni, confort 1,5.

În acest remarcabil Pâinea noastră cea de toate zilele, Șerban Georgescu a adunat, cu măsură și rigoare, cu sensibilitate și empatie (ambele "stropite" - cum se spune - cu un umor scrâșnit, dar totuși nu derapat în cinism sau revoltă), cu tandrețe și devotament artistic, tot acest insuportabil chip al mizeriei și suferinței, turnat într-un remarcabil și încurajator film despre ne-renunțare. Dar și despre perseverență, omenie și altruism, despre ambiția, chiar înverșunarea nobilă, uneori cu accente de eroism, atunci când este pusă în slujba binelui de care duc atâta nevoie oamenii cu adevărat necăjiți, dezorientați, disperați, eșuați.