Fapte istorice: pe 19 mai 1954, în Beleizão, o mică localitate din sudul Portugaliei, tânăra țărancă Catarina Eufémia (26 ani) a fost ucisă cu 3 focuri de armă de un militar din Guardia Nacional Republicana. Mamă a 3 copii ce vor rămâne orfani, Catarina s-a revoltat din cauza condițiilor de muncă, cerând venituri mai mari. Erau anii de mijloc ai dictaturii fasciste inițiate și conduse (până în 1968) de António de Oliveira Salazar, cel mai longeviv regim autoritar din istoria modernă a Europei vestice: 1932 - 1974. Estado Novo, cum a rămas cunoscut în istorie regimul Salazar, s-a încheiat pe 25 aprilie 1974 (devenită ziua națională a Portugaliei), când Revoluția garoafelor a marcat începutul tranziției către democrației și, deopotrivă, sfârșitul Războiului Colonial / Războiului de Peste Mări pe care Portugalia l-a purtat, vreme de 13 ani, în fostele sale colonii Angola, Mozambic și Guineea-Bissau.
Ficțiune: suntem în 2028, într-un sat portughez. Au trecut 8 ani de la izbucnirea pandemiei de COVID19, 54 de la Revoluția Garoafelor și 74 de la uciderea Catarinei Eufémia. La putere în Portugalia, a ajuns, pe căi democratice, un partid de extremă dreaptă. Politica sa vizează restrângerea, pas cu pas, a drepturilor minorităților de orice fel, a străinilor, a tuturor celor care, în concepția politicienilor aflați la putere, nu simt și nu prestează ca un adevărat portughez.
O zi de primăvară. O casă la țară. O familie formată din 7 membri. Bărbați și femei. O soră și doi frați, din care unul locuiește de-a lungul întregului an în casa de la țară (i-am putut spune Vania). Cele două fiice ale surorii. Unchiul celor trei frați și fiul său cu căști pe urechi. Toți poartă numele de Catarina. Toți poartă rochii și șorțuri (costume: José António Tenente).
Cea mai mică dintre cele două fiice e vegană. Prilej de miștouri de la restul familiei, mare iubitoare de mâncăruri pe bază de porc. Unul dintre felurile de mâncare tradiționale ale Portugaliei, pe bază de picioare de porc, fierbe pe foc după ce a fost asamblat în acord cu rețeta străbunicii. Fiul (Marco Mendonça) cu căștile pe urechi (muzică & sound design: Pedro Costa) ne e amfitrion în această lume învăluită într-o atmosferă bucolică. Tot el e singurul membru al familiei ce va rămâne în picioare aproape de final când tot ce va fi părut idilic se va fi transformat de mult în scrum.
Aparent tradiționalista familie a Catarinelor (vom afla, mai târziu, că mama celor două fiice, Isabel Abreu, e căsătorită cu o femeie) și-a format propria tradiție: în fiecare lună mai, cei de același sânge răpesc un politician pe care îl asimilează fascismului și, fix pe 19 ale lunii, îl ucid și îngroapă în imensa curte a casei. Deasupra fiecărui mormânt, plantează un copac. Gestul e menit să răzbune, anual, uciderea Catarinei originare. În ficțiunea imaginată de Tiago Rodrigues, străbunica familiei de pe scenă a fost bună prietenă cu acea Catarină și străbunicul a fost militarul care a ucis-o. Pentru a face dreptate, străbunica și-a omorât soțul. Pentru a duce dreptatea mai departe, urmașii ei ucid pe cineva cu putere care a făcut un rău unei femei, cu vorba, cu gândul sau cu fapta. Sau care n-a prevenit înfăptuirea unui asemenea rău, deși ar fi putut să o facă. Pe scurt, dreptatea familiei Catarina = uciderea anuală a unui fascist.
În 2028, e rândul fiicei celei mari (Beatriz Maia) să presteze crima. Prima ei crimă. Doar că ea spune nu. De aici începe morișca filozofică numită Catarina și frumusețea de a ucide fasciști. Neobișnuit spectacol. Greu de dus ca spectator. Unii au plecat pe parcurs. O seamă de dialoguri și un devastator monolog de final. Abundență de replici. Noroc că panoul cu supratitrare e plasat convenabil.
Pe rând, mama, fratele (Rui M. Silva) și unchiul acesteia (António Fonseca), sora mai mică (Carolina Passos Sousa) încearcă să o convingă să se răzgândească pe prima membră a familiei care spune Nu tradiției. Conversațiile sunt pasionante. Dinamica impusă de Rodrigues aproape că ne transformă în spectatori de tenis. Capetele ni se mișcă de la stânga la dreapta și retur. Ideile în dânsul, asemenea. Cine are dreptate? E OK să omori ca să menții democrația, drepturilor oamenilor, diversitatea, libertatea individuală? Ce pericole sunt dacă nu omori? Fiecare membru al familiei are un pistol și o seamă de argumente. Unchiul are și o pildă / dilemă. Ca în tragediile antice. Tot ca acolo, dilema / pildă va prinde ulterior viață. De fapt, moarte.
Un al 8-lea membru al distribuției tace mereu. Romeu Costa e politicianul răpit în 2028. Monologul său de final durează spre 20 de minute (ecou al formidabilului recital al Marianei Mihuț din epilogul Îngropați-mă pe după plintă în regia lui Yuri Kordonsky, premieră Bulandra Izvor din 2011). Pe el l-a cruțat Catarina care nu mai crede că a ucide e soluția. Discursul lui e un înfiorător triumf al naționalismului, xenofobiei, rasismului, homofobiei, misoginismului, you name it. Trumpism, ceaușism, orbanism, vadimism, aurism, you name it. Noi și ai noștri versus restul lumii.
Luminile sălii celei mari sunt aprinse pe tot parcursul discursului lui Costa. Vorbele politicianului sunt pentru noi, electoratul. Cei 7 membri ai familiei Catarina se ridică, pe rând, din moartea unde îi trimisese schimbul de focuri născut de materializarea dilemei cu alură de tragedie antică și se așază la stânga avanscena, privindu-l pe cel pe care nu l-au mai omorât. Din staluri, un spectator vociferează. E mult, e prea mult, e enorm. E greu de îndurat, deși al dracului de adevărat. Sau poate că tocmai pentru că e al dracului de adevărat.
Finalul nu rezolvă nimic. Cei 7 nu trag, politicianul pleacă. Publicul privește, tace și, apoi, aplaudă. Spectacolul. Care e de aplaudat. Cât privește ideile (adică, viața) din spectacol, nu e nimic de aplaudat. E doar o fundătură. O cumplită divizare.
Într-o scenă emblemă, fratele mamei care trăiește la țară, să-i spunem Vania (António Parra), sapă groapa pentru fascistul lui 2028 și, printre bulgări de pământ, vorbește despre ironia conform căreia satul care votează fasciști adăpostește, fără să știe, un cimitir de fasciști. Vorbește despre disperarea oamenilor rămași / lăsați în urmă, care își oferă votul / vieților celor care vin să umple, cu demagogie, golul lăsat de ceilalți. De noi, ceilalți.
Într-o ironie emblemă, istoria strict contemporană ne oferă Gaza. Israel și Hamas. Cele două armate. Civilii israelieni și cei palestinieni. Ce alegem? Cum alegem? Cum am ajuns să trebuiască să alegem între două cumplite rele? De ce trăim mereu sub sabia dilemelor antice?
(Foto: Joseph Banderet 1-4 / foto: Filipe Ferreira 5-6 / Foto: Jaime Machado 7)