Așa s-a făcut că marea deschidere a cinematografului Timiș, închis de nici nu-mi mai amintesc de când, a coincis cu această ediție specială a Les Films de Cannes à Timișoara, o oportunitate pentru publicul timișorean de a vedea cele mai recente producții de film internațional, un moment unic în Europa, după cum spun organizatorii ca acest "showcase de filme să fie prezentate la atât de puțin timp de la premierea lor". De asemenea, cei prezenți la unele reprezentații s-au putut întâlni cu nume recunoscute în cinematografia mondială și au putut pune întrebări la sesiunile de Q&A.
Nu am reușit să ajung la marea deschidere unde binecunoscuta cineastă franceză Maïwenn Le Besco, care interpretează alături de Johnny Depp rolul principal în Jeanne du Barry, a făcut senzație prin prezență și prin răspunsurile sale la întrebările publicului. Regizorul Nicolas Philibert, câștigătorul Ursul de Aur 2023 pentru cel mai bun film, a fost și el prezent la Les Films de Cannes à Timișoara.
Dar nu despre unde n-am fost am vrut să povestesc, ci despre un film la care m-am gândit toată ziua după ce l-am vizionat. Și nu mi se întâmplă des asta: Les filles d'Olfa, o producție Franța, Tunisia, Germania și Arabia Saudită, în regia tunisiencei Kaouther Ben Hania, regizoare premiată și nominalizată la Oscar. Puțin despre Kaouther Ben Hania: și-a perfecționat talentul cinematografic în Tunisia și, mai târziu, la Paris, la renumitele instituții Femis și la Sorbona, munca sa revoluționară fiind prezentată în mod constant pe scena filmului mondial. La Les Films de Cannes à Timișoara am avut norocul să văd emoționantul său film Les filles d'Olfa, tradus Four Daughters, care a câștigat l'Oeil d'Or la Festivalul de Film de la Cannes 2023. Din palmaresul regizoarei, filmul The Man Who Sold His Skin / Omul care și-a vândut pielea nu numai că a obținut o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun lungmetraj internațional, dar a obținut și premiul pentru cel mai bun actor la secțiunea Orizonturi a Festivalului de Film de la Veneția în 2020. De asemenea, Aala Kaf Ifrit / Beauty and the Dogs a obținut premiul pentru cea mai bună creație sonoră la Un Certain Regard de la Cannes în 2017. Iar unul din succesele anterioare, Challat de Tunis, i-au adus debutul la secțiunea ACID de la Cannes în 2014. Dincolo de lungmetraje, documentarele și scurtmetrajele sale, printre care Zaineb Takrahou Ethelj / Zaineb Hates the Snow și Yed Ellouh / Wooden Hand, au fost apreciate în festivalurile internaționale.
Și așa a început periplul de sâmbătă seara, la Cinema Victoria, cinematograful cu care ne bucurăm să ne obișnuim în cartierul nostru, Elisabetin. De când s-a redeschis Cinema Victoria, un cinema de cartier, respirăm alt aer în zona Bălcescu. Începem să fim mai atenți la alte dimensiuni ale realității, ieșind parcă mai ușor din propriile paradigme. Sau înțelegând mai cu compasiune paradigmele și poveștile altora. Cel puțin, așa a fost pentru mine întâlnirea cu fiicele Olfei: un moment de reconectare la ideea că realitatea pe care o trăim ține atât de context, cât și de cum ești format să procesezi acel context. Dar nu numai povestea părea să vină într-un moment intens politic și social, mai ales legat de război și masacru, delirul unui Stat Islamic, delirul revoluției și independenței, dar mai ales, delirul relațiilor interumane, în care femeia pare să fie mereu într-o căutare a drepturilor și a propriei dețineri de sine.
Ca poveste în sine, este vorba despre o femeie din Tunis, mamă a patru fiice, dintre care pe două dintre ele le pierde într-o conjunctură politico-socială bizară pentru Tunisia la acea vreme: prin racolare de către grupul terorist ISIS. Filmul încearcă să explice tragedia unui astfel de delir ideologic și religios care devine act terorist, pornind de la istoria copilăriei celor patru fete, povestită atât de două dintre fetele cele mici, dar și prin actori profesioniști, angajați special pentru a suplini anumite momente în care personajele reale ar fi fost prea afectate de recrearea anumitor momente. Ca să citez un review de IMBD, acest film documentar în limba arabă, la intersecția dintre documentar, teatru și reality show, este "o călătorie intimă despre speranță, rebeliune, violență, traume transgeneraționale, feminitate, familie și iubire, care va pune la îndoială însăși fundamentele societăților noastre". Four Daughters (în arabă: بنات ألفة, în franceză: Les Filles d'Olfa) te duce direct la evidenta premisă: "Cum se pot transformă două adolescente aparent obișnuite, din adolescente tipice, implicate în rebeliunea adolescentină (sărutul cu băieții, vopsirea părului în albastru, epilare, etc), în persoane radicalizate care jură credință unei organizații extremiste, care acționează violent?
Îmbinând realitatea și ficțiunea, filmul te duce pe firul narativ al regizoarei care, în mod ingenios, chiar curajos, o încorporează atât pe mama din viața reală, cât și pe cele două fiice mai mici ale sale, într-un tandem pe atât de natural, pe atât de bizar, cu actorii care aparent sunt acolo pentru a interpreta niște roluri. Interacțiunea dintre membrii reali ai familiei și o cunoscută actriță tunisiană egipteană, Hend Sabri, care o interpretează pe Olfa, creează o dinamică realistă și imersivă, mai ales prin conversațiile constante dintre mama reală și actrița care o interpretează.
Într-un mod surprinzător la nivel artistic, momentul când sunt aduse actrițele mai tinere pentru a le portretiza pe fiicele adolescente mai mari, cele care se alătură grupării teroriste ISIS, devine o scenă în sine. Rolul regizoarei pare hotărâtor pentru desfășurarea întregii povești, explorând probabil dimensiuni la care nu se așteptase sau se așteptase, dar nu în acea manieră. Multe dintre replicile reale, probabil total neregizate din timpul filmărilor, sunt de-o sinceritate aproape intimidantă, ducând la scene de un comic cel puțin obscur, dacă nu morbid. Cu toate astea, multe dintre scene pare scoase dintr-un manual de utilizare a societății arabe, în care curiozități de genul: cum se poartă hijabul, de ce era interzis în Tunisia la acea vreme, înainte de revoluția despre care știam prea puține și ce fel de viață duceau acele fete într-o Tunisie "modernă", împărțită între lumea vestică și lumea arabă. În același timp, filmul penetrează în furtuna emoțiilor mamei, prinsă între concepțiile ei de protecție și probabilele consecințe pe care unele acțiuni ale sale le-ar fi împins pe cele două fiice ale sale înspre radicalizare. Scena bătăii, povestită de Olfa, întoarsă de la slujba sa de menajeră undeva în Liban, despre cum reacționase când aflase că fata ei cea mare, Ghofrane Chikhaoui, interpretată de Ichraq Matar, se epilase pentru a ieși cu un "băiat cu motocicletă": "Am bătut-o până nu mai mișca. Atunci m-am oprit. Crezusem că am ucis-o". Menționez că fata era prima care plecase pentru a se înrola ISIS. La un moment dat, într-o altă scenă, la apus, cele patru fete, printre care și cele două surori reale, rămase în afara nebuniei radicalizării, confirmă ceea ce actrița care o interpretează pe Olfa remarcă în loc de concluzie: radicalizarea era singura lor formă de libertate. Părea că nu aveau altă șansă.
Pe lângă povestea șocantă, cu multe niveluri psihanalitice, politice și sociale, foarte interesantă și captivantă mi s-a părut utilizarea unor dispozitive narative care să se întrepătrundă atât de coerent într-un documentar care la un moment dat e mai mult film și care în anumite momente pare să iasă cu totul din cadrul amândurora. Astfel decizia regizoarei Ben Hania de a folosi aceste tehnici îmbunătățește cumva narațiunea, permițându-ne nouă, publicului, să pătrundem mai adânc în straturile complexe ale experienței dramatice ale acestei familii, mai mult sau mai puțin tipice lumii arabe. Cu toate acestea, documentarul bate filmul. La final, când ni se prezintă atât scene din emisiuni filmate la vremea atacurilor, cât și interviurile cu cele două fete rămase în libertate, am simțit că povestea este cu totul reală și cu atât mai mult, ceea ce crezusem că se întâmplase (faptul că cele două fetele mai mari muriseră în atacul provocat de gruparea teroristă ISIS), nu se adeverise. De fapt fetele se aflau într-o închisoare în Libia, alături de fetița de opt ani a fetei celei mari.
O poveste absolut sfâșietoare despre destinul unor adolescente obișnuite, victime ale unor încrengături obscure dar perfect cauzale ale unui sistem familial, dar și politic, religios sau social, cu care multe societăți încă se zbat. La final există o fărâmă de speranță: "Mamele sunt și ele rezultatul mamelor lor și așa mai departe. Până când vine o generație care să rupă lanțul. Și să sperăm că generația asta se întâmplă acum."
Festivalul Les Films de Cannes à Timișoara 2023 face parte din Programul cultural național "Timișoara - Capitală Europeană a Culturii în anul 2023" și este finanțat prin programul European Echoes, derulat de Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara, cu sume alocate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii.
