Îndepărtare sanitară și responsabilă - The Zone of Interest la Les Films de Cannes à Bucarest, 2023

Titlul filmului, Zona de interes, trimite la un eufemism birocratic cu care naziștii numeau lagărele de concentrare, pentru a ascunde de moralitatea comună, câtă o mai fi rămas, realitățile macabre ale acestora.

Povestea îl are în centru pe comandantul lagărului de la Auschwitz, Rudolf Höss (Christian Friedel), un birocrat model și un familist pe măsură, și pe soția sa, Hedwig (Sandra Hüller, care va putea fi urmărită în această toamnă a lui 2023 și într-un alt rol puternic, din Anatomie d'une chute), o femeie dedicată complet propriei familii.


Perspectiva soției lui Höss este o ancoră falsă. O femeie care ar fi legitimă în a-și apăra "treaba ei" ancestrală, anume creșterea copiilor, lăsând treburile complicate și violente bărbaților, a căror misiune este tocmai să o ocrotească pe ea și pe copii, să creeze un univers liniștit în care aceste făpturi mai vulnerabile să fie în siguranță.

Măiestria artistică și miza principală a filmului este să creeze un spațiu de siguranță, să pună distanță între privitor și subiectele sale, să profereze cât mai multe acuzații în mod indirect, dar foarte clar, fără putință de tăgadă.

Sunt multe cadre îndepărtate, cu familia surprinsă în întregime, cu peisaje mirifice și serene din apropierea lagărului. Totul începe idilic, ca și cum am fi într-o poveste și continuă în mare parte din film. Chiar și atunci când sunt încadrate mai strâmt, personajele sunt filmate prin intermediul unor lentile tele, ceea ce aplatizează la limita irealului. Le transformă, cu alte cuvinte, într-un fel de insecte care sunt studiate în umanitatea lor calpă, rece, aparentă.

Coloana sonoră este și ea potolită, înfundată aproape. Totul se petrece ca într-un cămin obișnuit, în care zgomotele sunt atenuate de bună cuviință, în care activitățile de zi cu zi au tihna unor oameni cu frică de Dumnezeu, care își cresc copiii cu atenție și responsabilitate. Se aud, e drept, zgomote bizare în fundal: împușcături, țipete, alergări panicate, dar acestea nu afectează și nici nu trebuie să afecteze respectabilitatea casei Höss. Conflictul dintre tragediile care se aud sau care se văd în fundal și controlul liniștit, bucuria unei cariere birocratice eficiente însoțită de toate avantajele materiale aferente, pun o presiune importantă asupra spectatorului. Îl obligă să înțeleagă, să se contemple, să se vadă în oglinda nepăsării egoiste și criminale cu care acești birocrați și familiile lor trăiau.

Perspectiva se deosebește de cea a unui clasic precum Schindler's List (Steven Spielberg, 1993), în care cea mai mare parte a dezastrului era urmărită îndeaproape, chiar din lagăr, melodramatic, printr-o povestire care ne ține permanent în suspense. Nu este nici abordarea din La vita e bella, care se petrece tot în interiorul lagărului, care avea totuși speranța conectării emoționale la inocența copilului. 

În schimb, Jonathan Glazer, regizorul filmului, pare să se fi inspirat din Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil cartea din 1963 a Hannei Arendt. Aceasta susține că Adolf Eichmann, fostul șef al lagărelor de exterminare naziste, nu a fost nici un fanatic, nici un sociopat, ci doar o persoană banală care se ascundea după apărări prefabricate de genul "nu am făcut altceva decât să urmez ordine", motivat în fapt mai degrabă de promovarea profesională decât de ideologie.

Popularizarea acestui concept memorabil, de banalitate a răului, aplicabil perfect în cazul protagonistului filmului, indică și pericolul care ne paște atunci când nu reușim să interogăm, la nivel personal, ce ni se servește din partea societății, bisericii, statului, etc. Iar această nereușită nu va duce altundeva decât la slăbirea și distrugerea acelui sistem care nu reușește să creeze indivizi cu gândire morală autonomă.

Zone of Interest este o explorare a validității acestei apărări, o demontare a ei, deopotrivă cu extinderea vinovăției asupra întregii elite germane, nu doar a naziștilor de rang înalt.

În același timp, atenționează nu doar asupra unui clișeu precum "indiferența ucide", ci extinde cumva vinovăția la orice stil de viață care accentuează familia nucleară în defavoarea unei extinderi a conștiinței civice. Ignorarea gardului lagărului de concentrare este un reflex de apărare psihologică mult mai larg răspândit decât în acel loc și în acel timp.

Spre sfârșitul filmului, Jonathan Glazer introduce un salt temporal: suntem în timpul prezent, Auschwitz a devenit de mult un muzeu, iar îngrijitoarele robotesc pentru a menține în condiții bune toate mărturiile materiale ale grozăviilor naziștilor. Unele dintre ele șterg geamurile dincolo de care se află, conservate, hainele și încălțările victimelor Holocaustului. Dau de înțeles că relația pe care o avem cu istoria este îndepărtată, dar e necesar să vedem limpede dincolo de îmblânzirea la care ne-au adus timpurile de pace, și că, mai ales, avem datoria de a nu lăsa praful uitării să se aștearnă peste memoria noastră istorică.