Foarte surprinsă am fost să o văd pentru prima dată pe scenă pe Ana Tiepac, o "actriță în devenire" cum s-a numit ea, dar pe care eu aș numi-o cu toată convingerea "actriță" și atât, pentru că, în ciuda celor douăzeci de ani ai ei, interpretarea sa este de o expresivitate aparte și nu e nevoie de o diplomă care să confirme acest fapt. O fată pe care o cunosc și apreciez de aproape un deceniu. O fată cu care am lucrat cot la cot - într-un domeniu complet diferit de activitate, la clubul Leo Brukenthal Sibiu - și de la care nu m-aș fi așteptat niciodată să aleagă această profesie. Dar mă bucur că a făcut-o. De altfel, chiar ea a fost cea care a deschis spectacolul cu singurul discurs în limba română, un fel de prezentare personală și introducere a reprezentației. Apoi Ana Tiepac a dispărut și s-a metamorfozat în Jean Genet, autorul piesei.
Traducerea și dramatizarea lui Hunor Horvath și a Paulei Breuer îl adaugă pe dramaturg ca personaj pentru a ajuta publicul să înțeleagă mai ușor contextul politic în care a fost scris textul și ideile omului din spatele lui. Firul narativ este fragmentat pentru a facilita o paralelă tot mai evidentă cu perioada contemporană nouă. Astfel, revolta celor două cameriste împotriva stăpânei lor burgheze devine "revolta oprimaților" de pretutindeni, indiferent unde se află pe axa temporală. Însă personajul-creator nu este singurul care întrerupe fluiditatea narațiunii. Scena rotativă scoate la iveală un set-up potrivit pentru un concert rock în toată regula, cu toate instrumentele necesare, iar muzica live (marca RakLap OffChestra) exprimă cu și mai mare acuratețe sentimentul de răzvrătire resimțit la nivel colectiv (întreaga punere în scenă mi-a amintit de Woyzeck-ul de la Teatrul de Nord din Satu Mare, atât din punct de vedere estetic, cât și din punct de vedere tehnic).
O găselniță ce m-a intrigat a fost distribuirea unor bărbați în cele trei roluri feminine al piesei. Surorile cameriste Claire și Solange sunt jucate dinamic și precipitat de Benedikt Haefner și, respectiv, Yannick Becker, iar în rolul Doamnei se află Daniel Bucher, cu un aer solemn ce tinde spre patetism și stârnește râsul. Această inversare de sexe atât în cazul lor, cât și în cazul personajului interpretat de Ana Tiepac este de altfel în acord cu vremurile pe care le trăim și accentuează caracterul general valabil al textului. Totuși, interpretările actorilor de la secția germană mi-au părut întotdeauna puțin prea grotești, prea caricaturizate. Încep să mă întreb acum dacă nu este cumva o caracteristică intrinsecă a limbii vorbite.
Un alt aspect ce m-a amuzat este predilecția actorilor sibieni pentru jocul în apă - prezent și la Metamorfoze sau Marat/Sade. Aici, efectul este de bălăcire în mocirlă, de înec, de imposibilitate a depășirii propriei condiții. Lipsa de culoare din spectacol reflectă partea pesimistă a realității, iar lumina roșie din final (light design-ul este semnat de Cristian Niculescu) ce marchează crima săvârșită poate simboliza și focul arzător al dorinței de luptă și de schimbare. Camera video (video design-ul este al lui Dan Basu) devine unicul și silențiosul martor al suferințelor și frustrărilor la care sunt supuse cele două surori, proiectându-le apoi pe jaluzelele albe din fundal.
Cameristele vorbește despre umilință și acceptare. Despre dominanță și supunere. Despre loteria de a te naște la un capăt al spectrului social sau la celălalt. Despre cum evadarea prin intermediul jocului de rol este o metodă de refulare. Despre cum moralitatea este un privilegiu al clasei de vârf. Despre cum ne auto-sabotăm și îi distrugem pe cei dragi nouă fiindcă ori nu vrem să ne asumăm o decizie, ori nu avem de ales. Despre cum cei majoritari sunt cei persecutați, dar tot ei au capacitatea să preia puterea dacă chiar își doresc. Cum? Printr-o revoltă a oprimaților.
(Foto: Andrei Văleanu)