America păcătoasă - Killers of the Flower Moon / Crimele din Osage County: Bani însângerați la Les Films de Cannes a Bucarest, 2023

Povestea este spusă în clasicul stil american, din perspectiva omului alb, deși deplânge tocmai drama amerindienilor. Începe cu o prezentare generală a contextului economic și istoric al poporului Osage, pentru ca apoi să-i cunoaștem pe protagoniști. Un tânăr veteran de război, Ernest Burckhart (Leonardo DiCaprio, cu încă un rol reușit de avar fără scrupule), inapt pentru munca fizică, își caută norocul și adăpostul alături de un unchi de-al său Hale (Robert de Niro, cu aceeași față bonomă ce ascunde o voință machiavelică și diabolică), un întreprinzător de succes în ținutul Osage, a cărei limbă și obiceiuri le cunoaște ca nimeni altul.


Unchiul își încurajează părintește nepotul să cunoască obiceiurile și cultura acestor oameni buni la suflet, cum îi descrie. Ba chiar, atunci când între el și o frumoasă și inteligentă tânără indiancă (Lily Gladsone) se înfiripă ceva frumos, îl încurajează să meargă mai departe și să o ia de soție. Aceasta, mult mai inteligentă decât el, își dă seama de dorința de înavuțire a soțului ei, însă, chiar și atunci când morțile suspecte încep să se înmulțească în jurul ei și când ea însăși are sănătatea din ce în ce mai periclitată, nu vrea să deschidă ochii la ceea ce se află dincolo de zâmbetul și atenția iubăreață a acestuia.

Cu toate că subiectul este soarta tristă a băștinașilor, Scorsese nu acordă atenție în mod particular poporului Osage. El nu vrea să facă antropologie mai mult decât e nevoie pentru a marca un fundal funcțional. Nu se interesează de obiceiurile sau de perspectiva asupra vieții, de zeii lor sau de ierarhiile de putere mai mult decât e necesar pentru a marca o alteritate limitată: albii trăiesc printre ei și ei printre albi, își păstrează parțial limba și reprezintă o minoritate vizibilă, dar procesul de asimilare este ireversibil și accelerat. De aceea, în pofida justiției reparatorii care reprezintă tema filmului, povestea este eurocentrică. De altfel, este povestită din perspectiva lui, mai degrabă decât din perspectiva vreunui personaj indian.

Mai mult decât atât, sistemul de justiție american este aparent proslăvit prin puterea sa de a realiza dreptatea până și în cele mai îndepărtate cotloane ale țării, dar criticat în fapt prin caracterul său tardiv și imperfect.

Personajul întrupat de Leonardo di Caprio este construit prin tușele sigure preluate dintr-un alt portret de prădător, The Wolf of Wall Street / Lupul de pe Wall Street (2013). Lăcomia ascunsă sub aparența unei ambiții legitime este prezentă și aici, bine mascată de dragostea față de soția sa indigenă. La fel, bonomia perversă a lui Robert de Niro. O scenă memorabilă și dubios de amuzantă este cea în care Ernest este pus cu fundul în sus și bătut cu duritate pentru o greșeală care ar fi putut să ducă în atenția legii hățișul de ilegalități atent ascuns și condus de către Hale.

Ne întrebăm, râzând strepezit la o asemenea scenă ce se petrece într-un subsol ce aparține unei loje masonice, ce fel de oameni sunt cei care au făcut America, cei care au cucerit Vestul Sălbatic, care i-au subjugat pe aborigeni și care apoi au întemeiat imperii comerciale. The land of the brave and the free este criticată chiar de unul dintre ai lor.

Sunt ușor de găsit legături cu preocupările din creațiile anterioare ale lui Martin Scorsese având în atenție tocmai istoria americană subterană. La fel ca în Gangs of New York (2002), plonjăm în măruntaiele istoriei americane. Realități pe care manualele consacrate - și cu atât mai puțin sumarele cunoștințe răspândite pe la noi despre acest subiect - refuză să le recunoască. La fel, avariția și urâțenie morală, care însoțesc aceste întâmplări, sunt ascunse sub preșul conștiinței istorice.

Criminalitatea devine astfel un subiect fascinant, ce îl preocupă constant pe Scorsese. Căci ce altceva a făcut încă de la primele sale filme cu gangsteri, cele care i-au adus gloria, precum Mean Streets (1973)? Iar ca o sinteză din toate aceste reușite anterioare, și în acest din urmă film, protagoniștii sunt mânați de dorința de înavuțire până mult dincolo de limitele legii și ale moralei.

Poate nu ar trebui să privim către America, ci, din contră, ar trebui să ne uităm spre catolicism, o altă preocupare constantă a lui Scorsese. Ar trebui atunci să asemănăm acest film cu Silence (2016), epopeea tragică a unor misionari catolici europeni copleșiți de rezistența băștinașilor japonezi, căci, și acolo și aici, tema este tocmai confruntarea dură, fără prizonieri, dintre cultura europeană și celelalte. În treacăt fie spus, toate aceste personaje sunt catolice asemeni tribului Osage, deși aceștia din urmă practică, în film, un melanj între riturile romane și cele moștenite din strămoși.

Însă, chiar dacă atenția acordată culturii amerindiene nu este un punct forte, Scorsese strecoară multiple elegii față de agonia unor culturi înțelese în sensul larg al cuvântului, care moare sub ochii noștri. Epilogul este prezentat sub forma unui spectacol live a unei forme de artă minore aproape dispărută - teatrul radiofonic. Nu acesta este preocuparea sa, ci atenționează prin aceasta că o altă artă, cea în care este de fapt încastrat acest epilog, se află pe moarte: arta cinematografică. Înțeleasă nu neapărat ca artă a spectacolului, ci ca un efort de a construi povești prin personaje bine conturate, în opoziție cu blockbusterele inspirate de benzile desenate.

În stilul caracteristic lui Scorsese, octogenar de acum, sunt filmări remarcabile, așa cum este secvența unei curse automobilistice desfășurată în pierdutul orășel din ținutul indienilor, în care mașinile de epocă se întrec într-o cursă nebunească, filmată de-a lungul străzii principale cu atâta măiestrie încât îți dorești să nu mai plece de acolo și să participe cu totul la cavalcadă.

Cu toate acestea, cele trei ore și jumătate ale filmului nu-i fac cinste. În primul rând, povestea, deși puternică, este destul de simplă. De la un anumit punct încolo, nu prea mai aflăm nimic nou nici despre personaje, nici despre universul lor mental și cultural, iar narațiunea devine clară. Scorsese și colaboratorii său sunt artiști împliniți și nu te lasă să te plictisești nici un minut, este drept, dar pur și simplu te uiți la ceas și îți dai seama că multe secvențe, deși bine făcute și prinse de ansamblu, nu te duc mai departe sau mai profund. Nu te fac să empatizezi mai mult nici cu victimele, de care, așa cum am spus, se ține destul de departe, și nici cu jefuitorii albi, a căror lăcomie este afirmată de la început și deloc contextualizată ulterior.