Dacă în Babardeală cu bucluc sau porno balamuc pelicula debordează vizualul cu o pregnantă frenezie hiper-sexuală, prin imagini la limita dintre fabulație și real, actualul film propune o babardeală fonică, investită cu o vulgaritate căutată, ce funcționează ca instrument estetic.
Universul lui Radu Jude (regizori, persoane cu dizabilități, oamenii străzii, funcționari publici, artiști, asistenți de producție, șoferi) e poluat sonic de o limbă cu un fond principal de cuvinte redus. Sintaxa poetică e dominată de un limbaj strident, obscen, în care orice tip de comunicare (publică, la rece, isterică sau intimă) conține o nouă parte de vorbire: înjurătura amplificată prin coloratură, variație și expresivitatea interpretării. Ne întrebăm dacă cumva retorismul subliminal al titlului nu se adresează și peliculei - și nu doar timpurilor deraiate pe care le trăim - dacă e să încadrăm și această producție în categoria "comediilor oneste" pe care și le asumă regizorul, în care arta observației prevalează, în afara oricărui manifest, poziții - aș adăuga și metafizică. Dar satira se insinuează cinic și caustic prin anti-eroii demersului cu un manifest deopotrivă poetic și social, încărcat la refuz cu toate ingredientele: corectitudinea politică, complexul minoritar al diversității, misoginismul, corporatismul, exploatarea capitalistă, pârghiile demolatoare și manipulative ale internetului, politicăria de șuetă cu parti-pris-uri conspiraționiste de genul: austriecii sunt naziști, ne-au defrișat pădurile.
Filmul e structurat pe trei planuri. Planul narativ e construit ca un road movie. Angela ia interviuri deplasându-se cu mașina la domiciliul clientului, vizitând foști angajați ai unei companii austriece, accidentați la locul de muncă, în vederea unei selecții ce va servi printr-un videoclip ca reclamă la căști de protecție. Al doilea plan îl aduce în imagine pe Bobiță, activ pe rețeaua de socializare TikTok, o caricatură, un avorton, cu sprâncenele supra-stufoase și unite, chel, cu cercel în ureche, ce trimite la traficantul de sex, Andrew Tate. Bobiță se vrea un macho irezistibil ce se adresează târfelor și curvelor din București într-un limbaj scabros. Printre partidele vocale de sex, mai strecoară câte un banc - dacă există canibali vegetarieni? - sau ține disertații politice în care terfelește monarhia, se declamă antisemit și fan irevocabil al lui Putin. Al treilea plan urmărește fragmente dintr-un film din perioada ceaușistă, Angela merge mai departe (făcut în 1981, în regia lui Lucian Bratu). Angela este șoferiță de taxi, o oaie rătăcită în jungla bărbaților... Planurile se întrepătrund și alternează într-un ritm debordant. Cele două Angele se mișcă alternativ - sincron prin puncte geografice precizate ale Bucureștiului, în imagini ce propun aceeași distorsiune a realității impusă de regim (Bratu) sau prefabricată de conținutul narativ (Jude). În cei patruzeci de ani ce despart cele două pelicule, geografia se schimbă, vechiul cartier Uranus din Dealul Spirei și megalomanul edificiu Casa Poporului se întâlnesc spațial și imagistic prin incursiunea în trecut pe care prima Angelă o face, pe drumul de la aeroport, în timp ce se întreține cu șefa austriacă de marketing. În același timp, maghernițele Ferentarilor, cu blocurile lor insalubre par încremenite în timp, simbolizând aceeași deriziune și sărăcie a unei clase sociale ce-a rezistat prefacerilor civilizației.
După câteva audiții - cu Bobiță declamând obscenități în centrul imaginii - o surprindem pe Angela cu filtrul digital ce-l reprezintă pe Bobiță - alter-ego-ul ei - aplicat peste buzele ei grăitoare, postându-și defulările sexuale în mașină, în W.C. sau în locuri publice. Exhibiționismul în fața colegilor de breaslă pare să-i augmenteze inspirația și șvungul creator. Și cum sporturile extreme sunt la modă, Angela practică o nouă formă de artă: "critică prin caricaturizare extremă". Angela își eliberează toxinele sexiste și rasiste pe site-ul - cu peste 20.000 de view-uri, un gen de artă kitsch, spontană și satirică - ce se vrea înrudit cu blog-urle lui Charlie Hebdo.
Aceiași idee a convergenței planurilor și a personajelor se aplică prin infuzia actorilor din filmul lui Lucian Bratu în fluxul narativ - Dorina Lazăr în rolul Angelei și László Miske, în rolul lui Gyuri, soțul bețiv al șoferiței, achiziționat în exercițiul profesiunii - interpretând rolul părinților lui Ovidiu (Ovidiu Pârșan) - victima aleasă pentru videoclipul de protecție a muncii. Mai mult, se suprapun scene din pelicula veche cu flashback-urile narative ale Angelei, patruzeci de ani mai târziu, despre periplul ei amoros cu Gyuri, un ungur ceremonios, coțcar, împietrit în naționalismul său vetust și mare admirator al lui Orban (președintele Ungariei). El recită din Petőfi Sándor, și apoi imediat din Eminescu, într-o succesiune politic corectă.
Delirul și profilul existențial este concretizat de Radu Jude în eroina sa Angela (Ilinca Manolache) care lucrează până la 20 de ore pe zi, ca asistentă de producție. Mereu în deficit de somn, o găsim pe Angela la volan, bântuind mahalalele Bucureștiului, claustrată în cabina sa unde e bombardată de decibelii gălăgioși ai postului de radio printre înjurăturile pe măsură ale șoferilor ce-o depășesc. Surprinsă mereu din profil, pentru a-i urmări repetitiv și insistent mișcarea convulsivă a fălcilor și balonașele efemere de chewing-gum, Angela merge mai departe, impenetrabilă la atacurile misogine ale colegilor de volan, precum tiza sa din pelicula paralelă.
Cele două Angele sunt prezentate într-o antinomie echivocă, cu puncte notabile de convergență - în care peliculele se întâlnesc și alternează: ambele își petrec existența la volan, trecând circumstanțial prin aceleași puncte geografice ale Bucureștiului, se ocupă de mama lor bătrână, sunt blonde, însingurate, Angela doi e divorțată, prima se vrea independentă, nu vrea să-și lege viața de nimeni, Angela doi urmărește la televizor filmul Casablanca, în timp ce cealaltă survolează ecranul telefonului privind clipuri deocheate, similare postărilor ei. Chipul luminos al Angelei doi trădează distincție, calm, o anume interioritate, decență și o vădită frumusețe interioară. Primul cadru al peliculei lui Jude dezvăluie o dimineață frigidă cu o Angelă desnudă, bântuind nervos într-o cameră dezordonată, la orele 5:50 ale dimineții. Angela pornește la drum în rochia ei de prost gust, cu sclipici - ce va ajuta la mascarea petelor în urma sexului zgomotos și deșănțat, efectuat pe repede, în mașină, strecurat parcimonios în programul ei de lucru supraîncărcat. Limbajul vulgar rostit cu patimă și aplomb, actele ratate - ea spune whorehouse în loc de warehouse (bordel în loc de depozit, în conversație cu șefa austriacă de marketing) - par s-o ajute în eliberarea tensiunii nervoase, în aceeași manieră în care - tot ea ne povestește cu stupefacție - actorul porno se conectează cu telefonul la PornHub, pentru a-și putea finaliza periplul erotic.
Radu Jude propune un gen de cinema-colaj. Scenariul e încărcat cu citate memorabile desprinse din autori faimoși ce figurează pe genericul din final într-un nesfârșit pomelnic bibliografic. Precum genericul, imaginea e fracturată de tăblițe - ca în filmul mut - reprezentând panseuri, pilde moralizatoare sau momente lirice cu haiku-urile lui Basho, Buson, Issa. Banda sonoră e zgomotoasă și excesivă - pentru că eroinei îi place orice gen de muzică - de la rapo-manelele formației Sex Pula Pistol, la Exercițiul manifest al lui Valeriu Sterian și la un Trio cu pian de Mozart. Peisajul muzical se modifică în consens cu dispoziția eroinei, de la starea de excitabilitate sexuală acumulată prin supra-solicitare la locul de muncă, la momente de reculegere vizavi de cimitirul rutier întins pe 250 km (un plan imposibil de lung și plictisitor, ce derulează insistent crucile accidentaților). Inserturile tăblițelor generatoare de "emoție" - ce par scribăluite manual - creează prin conținutul lor liric-filozofic-moralist un raport dihotomic între ceea ce se petrece în imagine și sensul autentic al unei vieți sau al unei lumi uitate. Prima imagine anunță titlul filmului, cu conotație biblică, înscris pe tableta legii. A doua anunță primul capitol ce o introduce pe Angela în "conversație" cu tiza sa de pe filmul vechi. Un haiku de Buson ce servește drept motto: "Plapumă veche / Oare ce să acopăr / Cap sau picioare?" ne așază într-o dilemă socio-poetică. Urmărite în contrapunct, cele două Angele oferă nostalgia și poezia mentzel-iană a vremurilor "de tristă amintire" într-o corelație geografică sau circumstanțială cu delirul deșănțat și toxic al prezentului. "Tăblița" ca liant al acestui colaj imagistic, se insinuează și în fluxului narativ, nescrisă și verde - pentru diferențiere. Ovidiu, în scaunul cu rotile și înconjurat de familie, recită aceeași poveste în fața camerei, din ce în ce mai eliptic, dar de prea multe ori! ( oferind un nou prilej referențial la Chaplin în Luminile Orașului, unde o scenă în care "vorbea" o actriță în filmul mut, este filmată de 800 de ori). Deformarea asistată a adevărului, ce ar fi pus compania într-o lumină nefavorabilă, merge până la reducerea eroului la tăcere. Plouat ca vai de el, Ovidiu rulează tăblițele verzi și vide prin fața camerei, iar conținutul lor "corect politic" se va concretiza în post-producție.
Cromatica celor trei planuri vorbește despre sensul revelator al imaginii. Dacă istoria filmului color înregistrează tipic evocarea trecutului în alb-negru, Jude propune reversul. Planul narativ se desfășoară în imagini alb-negru, cu consensul unei lumi cenușii care și-a pierdut strălucirea. Fragmentele din pelicula lui Lucian Bratu sunt inundate de o culoare difuză, fără contraste, indicând o lume vetustă, moartă, în timp ce planul artificial, virtual și psiho-erotic în care oficiază energetic Bobiță se bucură de contururi și stridențe cromatice. Antinomia celor două pelicule se reliefează și în ritmul lor interior, mult mai alert la Jude și adesea, aparent fără un motiv anume, decelerat sau derulat cu încetinitorul, în redarea unor fragmente din filmul lui Bratu. Tehnica sugerează un gratuit artificiu imagistic reliefat și plastic, prin digitalizarea sau, mai precis, pixelizarea imaginii; culoarea se fanează, căpătând textura unui tablou pointilist al unor timpuri "impresioniste" ce vin cu nostalgia și poezia lor: drumurile bântuite de unica și emblematica mașină Dacia, milițianul politicos care te oprește oficios, cu mâna la chipiu...
Referințele literare, culturale, plastice și cinematografice abundă, începând cu practicile de înhumare din Egiptul antic, cu pionierii artei cinematografice - Frații Lumière, Georges Méliès - până la regizorul german Uwe Boll, integrat figurativ în demers, interpretându-și propriul rol. În aceeași idee a declasării mitului e adusă Doris Goethe (Nina Hoss), o stră-stră-strănepoata a faimosului scriitor. O regină impasibilă a marketingului conferă un sens titlului acestui film, mărturisind că ultimele cuvinte ale lui Goethe pe patul de moarte nu au fost Licht, mehr Licht!, ci Mehr Nichts. Speculația fonetică a lui Radu Jude sună ca o revelație a lumii de apoi în consens cu poetica expunerii. Nu trebuie să așteptăm prea mult de la sfîrșitul lumii, mitul trecerii scăldat în baia de lumină "mehr licht" obiectivată colectiv de morțile clinice se cufundă într-un irevocabil neant definit de un eufemistic superlativ al nimicului ("Mehr Nichts"). Tot cu ajutorul lui Doris, Radu Jude se auto-persiflează. Ea declară clipul lipsit complet de "emoție", și îi cere regizorului (Șerban Pavlu) - ce face referințe la Godard, Antonioni (Blow up), un port-drapel al poeticii auctoriale - să transfere rechizitoriul lui Ovidiu pe multi-funcționalele tăblițe, ca în clipul lui Bob Dylan.
Comicul de nume de extracție inferioară creează oportunitatea unui comic mai nuanțat de situație: Pepenaș, Berbece, Trofăilă (revendică proprietatea cimitirelor și achiziționează trofee egiptene - o mască funerară coptă) - Bucă (Ovidiu) - abreviat în videoclip la Ovidiu, preferat pentru onomastica sa romano-literară.
Debordând de talent și imaginație, estetica lui Radu Jude se mișcă în consens cu vremurile: prolixă, compozită, atmosferică, postmodernistă, dar și arhaizantă. Totuși, parcă obosit de vălmășagul și vria creatoare, regizorul propune un "ralanti" ce parcă ar vrea să încetinească acest sfârșit derizoriu de lume prin incursiunea liniștitoare și încărcată de "emoție" în filmul lui Lucian Bratu ce degajă - prin prelungirea demersului și a personajelor în pelicula actuală - un licăr de speranță.
După cum o sugerează și titlul, cinematografia lui Radu Jude este o apocalipsă. Fiecare creație a sa ar vrea să cuprindă tot, ca și cum ar fi "ultima", amintindu-ne ca ritm și vrie a imaginii de regretatul regizor Cristian Nemescu, bântuit de același sindrom absorbant al excesului în primul și ultimul lui film neterminat California Dreamin', premiat la Cannes în 2007.