Cu o structură similară filmului său anterior, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (2021), și acesta abundă de planuri care documentează rutina Angelei (Ilinca Manolache), asistent de producție care primește sarcina de a filma oameni care s-au accidentat la locul de muncă din pricina nepurtării căștii de protecție (deși accidentele nu au vreo legătură cu așa ceva). Mai mult, acțiunea principală este în dialog cu un film admirat de către regizor, Angela merge mai departe (1981, regia Lucian Bratu), legând atât semnificativ cât și narativ cele două povești. Finalul filmului este, din nou, o alegere cu sens, care reamintește de lungmetrajul de debut al lui Radu Jude - Cea mai fericită fată din lume (2009). Ritmul montajului este unul echilibrat, cu răgaz pe fiecare dialog sau acțiune, dar într-o permanentă alternanță care, vorba vocii anterioare, ori îți place ori nu îți place (deși nu cred că miza filmului se învârte în sfera plăcutului sau a neplăcutului). Pentru mine este justificată și intrigantă, reușind să creeze o tensiune care poate nu e sesizabilă la nivel narativ și contribuie enorm la ceea ce se numește discurs regizoral (am un paragraf separat pentru asta:)).
Remarcabil este faptul că, în drumul său care pare etern, Angela se oprește și face scurte video-uri folosind un filtru de pe Instagram, care o face să pară o sosie caricaturizată a lui Tate. Filmulețele respective, în aparență amuzante și absurde, pornesc chiar din realitate, actrița Ilinca Manolache folosind anterior existenței filmului această metodă de exprimare audio-vizuală ca o formă de critică asupra inegalității, violenței și a modului în care masculinitatea este percepută ca o forță dominatoare în societate. Sub perdeaua umoristică, acțiunea Angelei atinge problematici contemporane legate de războaie, rasism, politică și poziția femeii în societate. Mai mult, reacțiile celorlalte personaje sunt absolut savuroase și spun foarte multe despre lumea în care trăim și modul în care suntem obișnuiți (și învățați) să ne raportăm la ea. Contribuie și la nivel estetic, pentru că sunt utilizate așa cum sunt, dar în contextul filmic alb-negru, construiesc un contrapunct foarte bun.
Un alt subiect care se atinge subtil, dar foarte pregnant este modul în care oamenii se raportează la meseria / rolul pe care îl au, semnificativi aici fiind producătorii din televiziune, regizorii de film și televiziune, asistenții de producție și asistenții în general. Aici sunt remarcabile mini-secvențe în care regizorul proiectului cu casca de protecție apare preț de un minut la întâlnirea de pe Zoom a echipei de producție pentru a spune să nu se uite de emoție și cea în care regizorul de film este anunțat că în scurt timp echipa e pregătită pentru filmare, iar el își roagă asistentul să îl atenționeze când trebuie să își întoarcă scaunul. Notabil mi se pare faptul că în prima jumătate a filmului l-am văzut chiar pe Radu Jude jucând rolul unui livrator de Glova în așteptarea clientului său, uitându-se pe pereți, iar în a doua jumătate, directorul de imagine, Marius Panduru, este un simplu portar - perfecțiunea există.
Imaginea este impecabilă în simplitatea sa aparentă, dar foarte bine integrată în context. În prima parte, când este prezentă intercalarea celor două filme, mi s-a părut extrem de nuanțată alegerea de a face filmul actual alb-negru, iar cel din 1981 să fie păstrat color. Într-un mod anume, m-a dus cu gândul la un soi de viziune generală asupra prezentului, luând în considerare și titlul. Secvențele monocromatice au fost gestionate foarte bine, cu precădere prin alegerea vestimentației Angelei, care purta un tricou cu paiete care reflectau lumina absolut poetic pe un fond eminamente satiric. În prezentul filmic se utilizează formatul color încă în două părți, care cred că au fost bucățile care au împărțit publicul în cele două categorii de plăcut și displăcut. În primul rând, este porțiunea ante-final, în care sunt prezentate mai multe cruci - despre care se și discută înainte. Un segment destul de consistent ca durată, unde nu mai există muzică (care se aude în restul filmului aproape mereu) și nici nu se construiește o ambianță. Este o derulare picturală de cruci mute, ca un fel de moment de reculegere sau doliu care se va consuma într-un timp viitor, incert - și aici m-am gândit tot la titlu. Nu în ultimul rând, se mai remarcă planul-secvență final, momentul filmării, lăsat să curgă în ritmul său real, cu toate artificiile, de obicei, necunoscute celui care vizionează, cu tonul unei readuceri cu picioarele pe pământ.
În ceea ce privește discursul regizoral, se întâmplă un lucru extrem de important pentru mine, care nu neagă alte posibilități, însă mă atinge în mod particular - ideea de a vedea un film și să îmi dau seama cine e regizorul, fără să apară scris undeva. Trecem, sigur, într-o zonă de regizor-autor, dar să simți viziunea regizorală în toate aspectele filmului, pentru mine, denotă foarte multă muncă, gândire critică și o capacitate extraordinară de a te face înțeles. Radu Jude face asta cu succes, printr-o serie de alegeri extrem de bine punctate, cum ar fi genericul scris de mână, apariția sa în film ca exponent al clasei muncitoare, slow-motion-ul bine gestionat și zoom in-ul specific, structura aleasă, tema și actorii. Mă bucură foarte mult să văd acest stil format, să regăsesc o curiozitate și capacitate de înțelegere fantastice și mai ales, să am ocazia să resimt o bucurie reală de a face film, care este cu adevărat, sper că nu doar pentru mine, contagioasă.