Unul dintre rolurile artei contemporane e să chestioneze statura și statutul timpului nostru. Și, ca discurs de(spre) Putere, să își asume condiția marginalului, a celui în nevoie, a celui neajutorat. E o contraparte auctorială la Autoritatea care (odată ce are privilegiul de a seta - prin lege - coordonatele după care evoluează toți ceilalți) are puterea de a deveni Putere. O putere care se amînă pînă sînt încă posibile discursuri precum cel din Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii. [Cu următorul amendament: există un risc aici: fragilitatea discursului propriu, el însuși un marginal, riscă să fie, prin premierele cu covor roșu, prin premiile mari, prin adeziunea pe care o primește din partea intelectualilor, un exercițiu glamour, care se hollywoodizează: care oferă un spațiu estetic de contemplare a urîtului căruia demos-ul i-a permis să se strîngă: un demos needucat, un demos în lanțuri (precum cîinele din secvența de final, care apare, care dispare, care latră fără să fie cineva, animalul deposedat de demnitate, istoria neamului nostru), un demos care nu putea avea, astfel, altă istorie; dacă filmul permite această adeziune, iar aici o permite, el își subminează posibila autoritate; alternativa - un film aruncat în întîmplare, în ciocnire, în afara platformelor care autorizează (festivaluri de film etc.), un film care își construiește platforma. Fantasmă Ideal. (va urma).]
Ca într-un exercițiu (postmodern) hegelian, istoria gîndită de Jude prinde în propriul curs, strat după strat, prestabilit, referințe la realitatea cinematografică și la realitatea socio-politică, (auto)referințe culturale; și în tot acest crescendo ficțional-de-real deschide timpul nostru, timpul generației 1980-2020: timpul se dezarcuiește, se liniarizează și se face înțeles: un timp al micilor umilințe care se strîng, istoric, și lovesc mai tare și mai tare în suflul general: dacă e totul clar (și e totul clar), atunci mai poate fi doar contemplarea: una estetică, specifică oricărui imposibil: este sfârșitul, un fel de nimic: eroina super-erou în capitalism, Angela Răducanu, lucrează neîncetat, doarme la locul de muncă, unul (auto)mobil, mașina care culege instrumentele (cinematografice) care fac posibil sistemul - lucrează la imaginea firmei (austriece), acest simulacru pe care îl trăim toți ca realitate - estetizarea nesfîrșită a autorității care dictează; în tot acest timp, Angela Răducanu are o sosie în trecut, într-un Twin Peaks comunist, pe care relantiurile audio-video ale lui Jude îl instituie în Angela merge mai departe (1981), un taxi driver comunist prin care, godardian și hegelian, Jude sintetizează: capitalismul este un comunism!)
Filmul lui Jude răstoarnă polii socio-politici obișnuiți: filmul de epocă este color (este filmul de propagandă, filmul de.colorat), filmul actual este alb-negru, supraexpus la periferie, ars în locurile neesențiale mesajului. Dincolo de faptul că filmul actual însuși este conexiunea dintre cele două lumi, există o conexiune mai mică, actorii din filmul anterior sînt aduși în filmul prezent ca imagine a trecerii: prejudecăți, clișee, trei generații în slujba sistemului și lipsa oricărei speranțe. La final nu e nimic pentru omul de rînd. El este șters. Rămîne doar constatarea - nu ai ce aștepta.
Urmărind filmul lui Jude, îmi tot venea în minte numele emisiunii lui Silviu Brucan de la ProTV, Profeții despre trecut. Strict numele emisiunii, cumva, e sugestiv pentru ce reușește Jude. Un soi de iluminare a trecutului, obsesia adevărului, a posibilității de a (îl) rosti, puse pe ecran. Bobiță, apoteoza realului, catharsis caustic, curs de eugenia prezentului.
(urmare). Filmul lui Jude își devorează propria condiție (de a fi un exemplar studiu de timp al nostru) printr-un teribilism al prea-plin-ului. Textul de pe LiterNet al lui Radu Vancu e exemplul potrivit pentru ceea ce vreau să spun aici: că tot acest iureș intertextual de pe ecran, (auto)referențial, devine un prea mult: prea multă demonstrație culturală, Doris Goethe - stră-stră-strănepoata, șeful companiei austriece are nume de criminal nazist, replica x este o trimitere la faptul cultural y, este un puzzle cultural în care, la un moment dat, referințele scriu o realitate a lor, una care nu mai are legătură cu miza filmului, fie ea și cea că nu poți aștepta prea mult. Ceva e, totuși, mai important, (omul), dar se poate pierde în noianul de referințe. Țesătura referențială e din ce în ce mai deasă, devine opacă, încît rămîne ea în prim plan, ca paravan care închide cealaltă istorie. Caz în care avem prea puțin, un ceva ce certifică (doar) autorul și dă sens premiului, covorului roșu. Riscul e că, la final, acest nu așteptăm deschide o singură ușă, a autorului spre gloria personală, certificată în festivalului, prinsă în sistem, hollywoodizată.