Partea cu citate este asumată în mod fățiș. Nu doar că în ea sunt incluse calupuri întregi din Angela merge mai departe, dar și din filmul Casablanca, la care privește taximetrista Angela - aceea care, coborâtă în acțiunea lui Angela merge mai departe, se întâlnește în acest film al lui Jude cu Angela Răducanu, alias Bobiță, protagonista acestui film al lui Jude. Tehnica mise en abîme devine amețitoare, prin intermediul ecranelor care se tot suprapun: ecranul lui Bobiță (avatarul / alter-ego-ul Angelei Răducanu) care se filmează și care fotografiază alte ecrane care filmează sau ecranul de Zoom, privit de personajele filmului, dinspre care privesc, prin alte ecrane, alte personaje, în timp ce toate concep, împreună, propriul film. E mai ușor de văzut decât de scris.
Nu ar fi greșit ca, incitați de atâta tehnică a citării și de oglindire în atâtea interfețe suprapuse, să identificăm și alte influențe tematice. Știm deja că filmul de propagandă a protecției muncii îl făceau și comuniștii, în R.S.R., într-un mod afirmat expres de însuși Radu Jude, în filmul despre documentarul de protecție a muncii capitaliste. Lungmetrajul filmului socialist despre protecția muncii l-a făcut, în schimb, Gabriel Achim, în 2011. Visul lui Adalbert ilustrează un identic demers jurnalistic, de realizare a unui documentar despre un accident de muncă care dusese la pierderea unui ochi al unei femei. Demersul aparține aceluiași tip de personaj volubil, debordând de infinite bancuri, în orice moment al zilei, peste tot pe unde poposește. El cară același harnașament de tehnologie și se trezește angrenat în aceleași periplu automobilistic ca și Angela(ele). Onomastica folosită în propaganda de protecție a muncii socialiste (Tocmagiu, Lefărdău la Achim) este înrudită cu cea din filmul de aceeași factură al lui Jude, dar care vizează era capitalistă (Trofăilă este numele unui dezvoltator imobiliar ce colecționează, ca pe trofee, măști funerare originale, de Fayum, dar mai sunt și Traian Berbece(anu?), precum și Pepenaș sau Bucă). Ambele producții românești citează aceeași scenă, filmată de Chaplin de 800 de ori, într-un peisaj muncitoresc (ieșirea dintr-o fabrică), pentru filmul City Lights / Luminile orașului.
Toate ca toate, dar vulpea din filmul lui Gabriel Achim este aceeași cu cea a lui Lars von Trier. Este cea la care Radu Vancu ne spune că s-a gândit și Radu Jude, atunci când a inserat, în slow motion, scenele din Angela merge mai departe, pentru a obține efectul sonor terifiant din filmul în care vulpea vorbește. Nu am pus la îndoială intuiția lui Radu Vancu asupra scopului acustic al încetinirii scenelor filmului comunist. Pare cu atât mai relevant că Radu Jude s-a gândit la aceeași scenă ca și Gabriel Achim, în filmul având același subiect, al propagandei protecției muncii, acum privită de dincolo de oglindă - de această dată, dinspre era capitalistă. (NB: Tributar acelorași tehnici postmoderne, Visul lui Adalbert însuși citează Reconstituirea lui Lucian Pintilie).
Tehnica de obținere a înfricoșătorului efect sonor poate explica titlul filmului lui Radu Jude, care pare să răspundă cuvintelor vulpii vorbitoare: Chaos reigns. Da, e apocalipsă, încuviințează Radu Jude, în acord cu Lars von Trier, dar nu te aștepta, vulpe, la prea mult de la sfârșitul lumii pe care îl trăim. Nu te aștepta, dragă vulpe, nici măcar la plăcerea suferinței oamenilor care te vor fi prigonit. Continuă să te automutilezi.
Nu pot spune dacă asemănarea tematică a celor două filme - al lui Radu Jude și al lui Gabriel Achim - este deliberată, nici dacă ambele au ca numitor comun Antichristul, semn al unei apropieri în plus a acestora, dar, și dacă nu ar fi real (ceea ce pare greu de crezut, la nivelul de multifațetare a filmelor menționate), è ben trovato. Concluzia este că propaganda protecției muncii prezintă același neadevăr, în orice epocă, colectivistă sau corporatistă. Indiferent de coloratura ideologică, ea este doar prilejul unei adeziuni politice docile și comode la sistemul aflat în vigoare, de stânga sau de dreapta. Concluziile concordă, la ambele extreme, și sunt prilejul unor critici acide: victima este de vină, exploatarea în muncă rămânând eternă și ubicuă. Adalbert este la fel de obosit de muncă și de epuizat de efort, pe cât este Angela Răducanu de supralicitarea limitelor ei. Distracția este doar pentru cei care fac politică (și muzică). Destinatarii politicilor create de comanditari nu cunosc nici măcar somnul.
Detectivistica filmografică cauzatoare de descoperiri sau, dimpotrivă, de simple potriveli, nu face altceva decât să stârnească o și mai mare curiozitate față de ingredientele tehnice judeniene, utilizate în pantagruelica și plurireferențiala lui crestomație. Altfel, filmul lui Radu Jude amuză colosal și șfichiuiește copios, necruțător cu toate direcțiile ideologice, platformele, sistemele, stilurile. Nu iartă nimic. Anihilează toate prejudecățile. Dacă, odată cu ele, anulează și speranțele, e pentru că filmul este o comedie divină. Ascultând discursul lui Berbece, interpretat de Șerban Pavlu, ai zice că, în sfârșit, există și personaje pozitive în carnavalul de măști ale filmului. Ai vrea să crezi în bunele lui intenții, spre binele victimei (în limbaj de Bobiță, "handicapatul" care vede partea bună a purtării pe brațe a căruciorului său, într-o lume a veșnicei discriminări: purtat în brațe, cel transportat are ocazia de a-și întări mușchii pieptului, cărat și ridicat pe trepte fiind). Ai crezut în bine - ai luat plasă. Mica aspirație eșuează în fața asigurărilor politice, a căror valoare este deja cunoscută. Te-ai crezut, doar, de partea bună a lucrurilor. Ești, de fapt, în cel mai întunecat cerc al Infernului.
Cred că am văzut cel mai bun film al lui Radu Jude, dintre toate cele de până acum.