Nu știam, recunosc, prea multe despre războiul de 9 ani, purtat de Uniunea Sovietică în Afganistan. Dar, după spectacolul de la Bulandra - Băieții de zinc, am căutat și am aflat. Dar cum am ajuns să aflu (mai apoi să caut) m-a tulburat profund, m-a lovit în plex și sincer, după ce s-a încheiat spectacolul aș fi vrut să rămânem, măcar cinci minute, așa în liniște, să nu aplaudăm, ca să ne tragem sufletul (eu una aveam nevoie să îmi revin din intensitatea emoției). Aplauzele au fost, clar, din plin meritate!!!
Romanul Svetlanei Aleksievici (scriitoare belarusă laureată în 2015 a Premiului Nobel pentru literatură) - Soldații de zinc, care a stat la baza acestui spectacol, este tulburător și capătă forță prin maniera în care este transmis - prin actul teatral bine, foarte bine, gândit și executat. Regizorul Yuri Kordonski, care semnează și dramatizarea textului, a ales să extragă din romanul scriitoarei belaruse doar anumite fragmente, suficiente și sugestive scopului său dramatic.
De cum am intrat în sala de spectacol am simțit austeritatea spațiului și o presiune. Eram captivă, parcă, într-o cutie întunecată, în care eu, alături de ceilalți spectatori, formam zidul celui de-al patrulea perete. În fața noastră o masă lungă, la care șapte scaune așteptau să fie ocupate. Deasupra fiecărui loc era un spot de lumină, care se intensifica doar atunci când ocupantul scaunului, ocupanta mai precis, vorbea. Pe masă doar pahare cu apă, o sticlă cu vodcă și cutii cu șervețele. Și o ușă pe peretele din fața noastră. ATÂT în viziunea scenografică a Ninei Brumușilă, dar suficient, ca să amplifice, să potențeze drama.
Șapte femei intră pe acea ușă și se așază la masă. Toate au o ținută sobră, austeră precum spațiul în care pătrund (una singură poartă pantaloni cu un fel de hanorac peste tricou, având o atitudine mai masculină, toate celelalte purtând rochii negre). Chipuri triste, palide, cu trăsături mai dure sau mai delicate. Femeia care ocupă locul central - Mariana Mihuț, este chiar scriitoarea, care punctează, concluzionează, argumentează, supune analizei, după fiecare monolog, acest război și consecințele sale. Cu vorbă rară, apăsat, cu demnitate. Cinci dintre ele sunt mame, mamele unor băieți care au murit într-un război stupid, cum toate războaiele sunt, lăsând în urma lor un imens gol, pe care nimeni nu-l mai poate umple, o durere sfâșietoare, pe care nimeni nu o mai poate ostoi. Și ultima dintre cele șapte este o asistentă medicală, care ajunge pe frontul de război, pentru că nu mai avea nimic de pierdut, ce a avut mai de preț, fiul, s-a dus înainte de acest tragic eveniment.
Ne aflăm la un proces, un proces confesiv, care are loc pentru a susține adevărul scriitoarei.
Cele șase femei sunt diferite, ca vârstă, ca educație (se simte din vorba și atitudinea fiecăreia), dar le unește moartea, moartea absurdă și stupidă a copiilor lor pentru niște idealuri false, într-un război despre care omul de rând nu știa, cu adevărat, nimic. Fiecare mamă își poartă durerea în felul ei.
Prima mamă - Dana Dogaru, este o femeie care s-a resemnat oarecum, o femeie cu stăpânire de sine, dar pe chipul căreia, acolo sub ochii înlăcrimați, și-a făcut cuib durerea. A avut doi fii, pierduți amândoi, și, cu sinceritate, spune că pe cel mare l-a iubit mai mult. Nu suporta să-l lase cu nimeni și îl purta peste tot cu ea. Credulă în falsele idealuri ale societății sovietice, ale utopicei societăți socialiste, pe care i le transmite fiului, prin lecturi alese, realizează adevărul, crudul adevăr despre nepăsare, brutalitate, ideologii stupide, abia după ce-și primește copilul într-un coșciug de zinc.
A doua mamă - Ana Ioana Macarie, este mama simplă, muncitoare, care, având un unic fiu, pe care-l iubește ca pe ochii din cap, când primește trupul său, băiat înalt, de 2 metri și un pic, bine făcut, în acea cutie de zinc, mult prea mică, parcă nu știe ce să creadă, ce să facă.
Rodica Lazăr este asistentă medicală, o meserie prin care, normal, salvează vieți. Așa că, după ce își pierde și soțul și fiul, alege să meargă acolo, pe front, să încerce să fie la căpătâiul altora, să fie de ajutor. Acolo vede cruzimea războiului, vede cum o grenadă, o jucărie mică, transformă un om într-o găleată de carne, iar ea este incapabilă să facă ceva, din lipsuri, din nepăsare, din cruzime. Și mai trage o dușcă din sticla de vodcă, având pe chipul pietrificat, furia și revolta neputinței sale.
A patra mamă - Profira Serafim, avea o legătură strânsă cu fiul ei. Era singurul său copil, copilul supraviețuitor dintre cei doi gemeni cărora le-a dat naștere. Știa că el nu este făcut pentru război, știau și cei care l-au trimis acolo, dar ei nu au ținut cont de fragilitatea lui fizică și psihică. Iar demersurile ei de a-l scăpa au fost zadarnice.
A cincea mamă - Mirela Gorea, a fost fericită atunci când fiul ei s-a întors viu și nevătămat de pe front. La scurt timp însă a realizat că războiul i-a transformat fiul într-un monstru, într-un criminal ordinar, care ajunge să fie condamnat la ani grei de închisoare. Ce medalii, ce onoruri!? Nimeni nu se gândește că este un om îmbolnăvit de ororile războiului, de cruzimile războiului (soldații ucid, violează, fură) și îl condamnă pur și simplu, pe când cei care l-au trimis acolo rămân niște nevinovați, pentru că nimeni nu îi acuză, nimeni nu îi ia la întrebări. L-ar fi preferat schilodit și poate chiar mort.
A șasea mamă - Camelia Maxim, este atât de traumatizată încât merge la mormântul fiului său și dimineața și seara, pentru că acolo locuiește el acum. Iar viața ei merge mai departe, cu un fals firesc, doar pentru a-și plăti ratele pentru mormântul frumos pe care i l-a oferit fiului. Ce altceva mai putea să facă, înnebunită, la propriu, de durere!? Sfâșietoare interpretare!
Mulți băieți s-au dus pentru o idee măreață ca să descopere că războiul e muncă silnică.
Încărcătura emoțională pe care o transmit cele șapte actrițe, prin interpretarea desăvârșită, prin povestea pe care o spun, este atât de puternică, de răvășitoare! Fiecare mamă are chipul ei, are gesturile ei, mai moi, mai zvâcnite, încărcate de revoltă sau de neputință, fiecare are vocea ei blândă, stinsă, puternică, scrâșnită, strigată. Fiecare ochi are lacrimă în colțul ochiului sau prelinsă pe obraz. E atâta durere acolo, în mărturisirile lor, încât îți dai seama că, treptat, devine și durerea ta. Și ea creștea în intensitate, cu fiecare confesiune, încât la ultima, cea a Cameliei Maxim, am simțit că mă prăbușesc. Toate imaginile cu ororile războaielor pe care le-am văzut în documentare, filme artistice sau la știri, mi s-au succedat în fața ochilor. Câtă stupiditate, câtă cruzime, câte vieți distruse... Și pentru ce? Și pentru cine?
Spectacolul lui Yuri Kordonski - Băieții de zinc (intitulat astfel, ușor diferit de titlul romanului Svetlanei Aleksievici, poate tocmai pentru că au fost extrase doar mărturisirile unor femei, cărora le-au murit fiii, copiii, indiferent de vârsta lor) este un spectacol-document, un spectacol-confesiune, un spectacol de teatru pur, care atrage atenția asupra consecințelor traumatizante ale războaielor, din care nimeni nu iese, de fapt, învingător.
(Foto: Adi Tudose)
Băieții de zinc
după Svetlana Aleksievici / Traducerea: Justina Bandol
Dramatizarea și adaptarea scenică: Yuri Kordonsky
Distribuția: Mariana Mihuț, Dana Dogaru, Ana Ioana Macaria, Rodica Lazăr, Profira Serafim, Mirela Gorea, Camelia Maxim
Regia: Yuri Kordonsky
Scenografia: Nina Brumușilă
Asistență regie: Taisia Orjehovschi
Producător: Teatrul Municipal "Lucia Sturdza Bulandra" București