În România e plin de "evenimente", cu ghilimele datorate tocmai abundenței de manifestări înfățișate ca atare. De aceea, evenimentele propriu-zise, mult mai rare, riscă să fie acoperite, dacă nu chiar sufocate, de pseudo-valorile teatrale, literare, muzicale. Însă în sala Studio de la TNB, care gemea de lume la premieră, nu era nicio doză de risc. O avarie a spectacolului, o incongruență, o sincopă ori mai multe, un defect de "fabricație" sau de performare nu aveau, pur și simplu, de unde să apară. De la început și până la final, Gertrude a fost un spectacol, așa zicând, blindat sub raport artistic; și parcă un aer de mulțumire generală plutea peste sala Studio, când pe scenă se relatau ori se petreceau lucruri îngrozitoare. Aceasta este Arta, da: emoție estetică să avem și delectare de aceeași natură, indiferent de monstruozitățile prin care ele sunt generate.
Dar, cum eu sunt un critic mai cârcotaș, tocmai acest blindaj artistic al spectacolului și anume această mulțumire satisfăcută a publicului la întâlnirea cu Arta m-au făcut să vreau și mai mult de la Gertrude. Mi-aș fi dorit ca spectacolul să fie - cel puțin uneori - pe muchia dintre reușită și eșec, să includă problematizarea, dubiul, riscul în chiar economia lui performativă, să greșească măcar din când în când, aventurându-se în acea zonă de explorare specifică teatrului modern. Or, față de extraordinarul Macbett al aceluiași Purcărete, jucat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj, la ediția anterioară a FNT (2022), Gertrude mi-a dat sentimentul unui spectacol comme il faut, rotund, prea rotund, bine, prea bine pus în scenă, fără riscuri, da, însă și fără acel curaj al teatrului major de a se arunca în prăpastie legat strâns cu spectatorii săi. Purcărete a putut și poate mai mult decât un asemenea spectacol, altfel, meritoriu.
Totuși, de ce eveniment?
Chiar și cu plasa de siguranță dedesubt, distribuția a fost punctul forte din Gertrude, pe ideea bună și ea a regizorului de a încredința toate rolurile (și cele masculine, și cele feminine) unor bărbați. Într-un fel, am întâlnit aici situația inversă celei din Am avut o Livadă al lui Jebeleanu și Verburgh de la Odeon, unde mai multe actrițe interpretau roluri de personaje masculine (e drept că și acolo era un actor ce interpreta rol de personaj feminin). În spectacolul de la TNB, Claudiu Bleonț o joacă - memorabil - pe Gertrude, regina-mamă a lui Hamlet, iar Lari Giorgescu pe Ofelia, în apariții cvasi-expresioniste. Dacă Gertrude interpretată de Bleonț ține de spectrul grotescului fardat, Ofelia jucată de Giorgescu este rasă în cap și musculoasă, aducând cu ciudatul Xerxes din 300 al lui Zack Snyder.
Sensibila Ofelie shakespeariană devine o apariție de-a dreptul terifiantă în montarea lui Silviu Purcărete după Radu F. Alexandru; și când o vedem deambulând pe scenă, ne vine să fugim noi la mănăstire, să ne apărăm de Necuratul... Nici cu Gertrude nu e mai simplu, fiindcă Bleonț face un rol mare pe conturul abjecției feminine și umane, în general, introducându-ne prin fiecare replică, prin tonalitatea ei, prin gestică, mimică, schime și schimonoseli, prin timbrul gutural-insinuant al vocii, în monstruozitatea complexă a personajului. Cinci actori din șapte ai distribuției au jucat la un nivel excepțional în acest spectacol, iar meritul lui Purcărete este acela de a le fi oferit roluri pe măsură. A fost un Dream Team actoricesc, un Five Men Show.
Ideea instalării unui paravan sau a unei cortine prin care spectatorii vedeau ce se întâmplă pe scenă exclusiv printr-un dreptunghi decupat, cu laturi variabile, a fost, de asemenea, de mare efect. Uneori vedeam numai picioarele personajelor și n-aveam idee ce șușotesc între ele dincolo de paravan; alteori dreptunghiul se mărea și cuprindea toată scena, oferindu-ne vizibilitate completă; alteori se micșora ca pentru a lăsa "sub pecetea tainei" conclavurile. Când se reducea lăsând numai o ferestruică de privit, paravanul adăuga la demonismul unor personaje imposibilitatea "tehnică" a spectatorului de a le privi în ansamblu și în detaliu, în plan și în spațiul tridimensional. Văzut secvențial, lacunar, intermitent, prin frânturi și secvențe, un personaj diabolic devine și mai înfricoșător. Pe de o parte, regizorul îl explorează lăuntric, devoalându-l prin jocul actoricesc. Pe de alta, îl ascunde, fie și parțial, după un paravan dincolo de care ni-l imaginăm - fără a-l vedea mereu - în toată grozăvia sa.
Muzica și cromatica spectacolului au fost perfect adaptate și rescrierii piesei lui Shakespeare, și atmosferei pe care Purcărete a creat-o cu atenția sa particulară la detalii și la corespondența lor figurativ-simbolică. Regizorul are această capacitate neobișnuită de a surprinde fapta nudă, concretă, contondentă, și totodată reliefarea ei simbolică; un gest firesc, natural, obișnuit, și totodată plin de semnificație; o ipostază banală, comună, neutră, și totodată încărcată de o tensiune perceptibilă.
Reformulând, aproape fiecare scenă din Gertrude pendulează între două axe și două dimensiuni: între ceea ce se spune cu voce tare și De Nespusul, între ceea ce se face sub ochii noștri și De Nefăcutul, între ceea ce poate fi numit, se spune, se aude, și Inomabilul. Simbolicul este făcut să "perforeze" jocul actorilor la tot pasul, iar cromatica spectacolului, amintind de pânzele maeștrilor flamanzi, dă aceeași senzație de piesă spectrală, suprafirească și subumană, în care se poate întâmpla orice. De altfel, trimiterea vizuală și simbolică la celebrul tablou al lui Rembrandt Lecția de anatomie a Dr. Nicolaes Tulp a fost aproape explicită:
Asta a și fost Gertrude pusă în scenă la TNB: o lecție de anatomie a răului, dar făcută de către demoni bine amestecați printre oameni cumsecade, cu cadavrul binelui pe masă.
(Foto: Florin Ghioca)