Regizorul asigură ieșirea din mit prin câteva inserturi insolite, șocante, actualizante, desigur, dar menține discursul pe firul narativ sobru al tulburătoarelor confruntări dintre Electra și Oreste pe de o parte, Clitemnestra și Egist pe cealaltă parte. Răzbunători și răzbunați, atinși de destinul blestemat al Atrizilor. Vinovăția matricidului e încadrată scenic într-un decor tapetat cu lână albă (pe jos, pe panouri batante și pe pereți). Lâna oilor dintr-un legendar Argos, poate. Ansamblu scenografic propus de Dragoș Buhagiar, ce transmite o simbolistică blândă, înțelegere și toleranță față de faptele crude ale eroilor. O absorbție în bunăvoire și virtuală absolvire a crimelor? Poate și asta. Desigur, ca în teatrul antic, crimele se petrec în afara scenei și regizorul respectă întru totul această regulă. Când Oreste se pregătește să-l ucidă pe Egist, acesta e împins spre locul unde fusese ucis Agamemnon, afară din spațiul de joc. Egist își așteaptă execuția, dar ea are loc în spatele panourilor circulare. Uciderea lui Agamemnon declanșează ura nemăsurată a Electrei pentru mama ei și îl determină pe Oreste să comită crimele, după ce Apollo îi impune răzbunarea prin oracolul de la Delfi.
Semnificațiile puse în scenă de regizor sunt dintre cele mai felurite. Ele fac din Oreste un motociclist venit de departe pentru a comite crimele, deși la început i se spune Electrei că a murit la niște întreceri sportive. Înainte de a-și recunoaște fratele, acesta, în chip de călător, aruncă pe jos casca de motociclist spunând că este urna cu cenușa fratelui ei. Când Electra pune pe cap casca-urnă, toate amintirile-semne despre fratele său se învârtejesc în capul ei într-un iureș de trăiri halucinante, amplificate de sunete stridente și iluminări persistente. Este momentul recunoașterii. La uciderea Clitemnestrei, spațiul de deasupra panourilor rotative devine sângeriu, un cer sângeriu, cum inundate de roșu intens sunt și ecranele monitoarelor de pe care spectatorii citesc traducerea replicilor. Pedagogul lui Oreste apare în chip de pompier salvator de suflete pierdute într-un incendiu al pasiunilor dezlănțuite. Corul antic e sugerat prin zguduirea progresivă a pereților exteriori pe măsură ce tensiunile personajelor se accentuează și disperarea Electrei atinge paroxismul. Se aude, amplificat sinistru, strigătul morții. "Ura cere ură" repetă obsesiv Corul ca personaj integrat în trama povestirii. Monomania Electrei n-o atinge însă pe sora ei, Crisotemis, care nu dorește moartea mamei. La ea domină respectul pentru lege. Un aspirator și două veioze, un ursuleț de pluș și coarnele de cerb preluate de Oreste sunt elemente ce pun în evidență o lume desacralizată. Realitatea își face loc în mit.
Fără îndoială, creația înfăptuită de Csilla Albert în Electra e una de excepție. Ea îmbină structura de tragediană, de o anumită sobrietate, cu aceea, aparent necontrolată, de a exprima disperarea de a fi socotită roabă la curtea regelui și a mamei adultere. Din vocea actriței se revarsă sfâșietoarea suferință a unui celebru personaj venit din Antichitatea greacă spre a transmite jelania apăsătoare a Electrei într-o manieră mai puțin "teatrală", cât fulminantă, de o reală sinceritate a rostirii.
Clitemnestra desenată scenic de Enikő Györgyjakab ilustrează duplicitatea personajului în nuanțări conjuncturale marcate de reticențe. Lóránd Váta schițează un Egist atât cât trebuie de cabotin și viclean. Tamás Kiss exprimă cu precizie forța răzbunării, dar și delicatețea în relația cu sora sa. Róbert Karos M. aduce mici comicării în conturarea Pedagogului lui Oreste. Personaj secundar în piesă, Crisotemis interpretată de Eszter Román e folosită exclusiv pentru a sublinia, prin contrast, sfâșierile lăuntrice ale Electrei.
De o importanță covârșitoare în spectacol este muzica originală creată de Claudiu Urse, împreună cu sunetele frisonante utilizate de el ca amplificare a momentelor tensionate. Despre luminile folosite de regizor am mai amintit. Ele dezvăluie cu parcimonie și ambiguizează universul mitic al subiectului. Hamletizând liric, regizorul a scris câteva "definiții" pentru personajul emblematic al textului cu care a lucrat la acest spectacol. Prima alegație sună cam așa: Electra este coarda de chitară pe care am ciupit-o cu toții în viața noastră. O formă de luare la cunoștință a mitului, într-o manieră sau alta. Implicarea lui Botond Nagy în acest proiect ambițios relevă condescendența față de textul clasic, în ciuda înnoirilor inevitabile aduse. Ceea ce e remarcabil.
(foto: Biró István)