.
Altă îmbinare între comic și tragic, desigur, emblematica formă de problematizare a delirantelor drame ale prezentului. Viața e o comedie, dacă n-ar fi în același timp și tragică. Piesa scrisă de germanul Fred Apke își găsește mizanscena prin intermediul regizoarei poloneze Ewa Kaim. Traducerea în limba poloneză și adaptarea aparțin Martei Klubowicz. Culorile localizării subiectului sunt vagi, difuze, nesemnificative, așa încât acolada spre un indice al generalizării rămâne constant deschisă. Nu aici și acum, ci acum și oriunde. Pentru că dramele "omului recent" sunt cam aceleași în înghesuita și stoarsa de vitalitate Europă de azi. E limpede că spectacolul se adresează unui public fin, cultivat, amator de discurs elevat, căci slalomul eseistic prin scrieri clasice și discursul intelectualizat sunt la ordinea zilei în replicile protagoniștilor Dorota Segda și Zbigniew W. Kaleta.
Locul "întâlnirii" dintre El și Ea este un pasaj derizoriu, cu dale prăvălite, parțial deteriorate, aruncate la întâmplare sub muchia unui bizar promontoriu construit geometric. Simplitate. Pereți dreptunghiulari laterali. Scenografia și light design - Mirek Kaczmarek. Sugestii de loc părăsit, neumblat, numai bun pentru a aștepta să se ivească luna, căci Ea vrea să privească luna nouă spre a-și înnoi speranțele împreună cu ea. Luna poate fi un simbol al aspirațiilor spre un ideal irosit în convenții, ros, mutilat de neîmpliniri succesive. Caligula al lui Camus își dorea luna de pe cer, dar pentru că nu o putea avea, după ce dobândise totul, era nefericit. Iată cum invocarea lunii stă la baza unui teatru al imposibilului de la care se revendică și piesa lui Fred Apke.
Locul acțiunii e situat undeva deasupra prăpastiei și dialogul e orientat spre menținerea unui fragil echilibru psihic în tendința de apropiere dintre cei doi. Teama se insinuează treptat, întrece măsura și dezvăluie depresii sau zburdalnice jocuri pentru a le acoperi. Un om s-apleacă peste margine (spunea Blaga), nu știu - e a mării / ori a bietului gând? E o personală trimitere. Ca într-un epos al așteptării, gândurile zboară disperate în toate direcțiile, apoi se pierd ca un cârd de cocori în amurg. Ea își apără intimitatea și obiectele din poșetă, El își țipă deznădejdea și răbufnește în tirade de filozofare acută, apelând la înțelesuri și comentarii extrase din înțelepții lumii, de la Platon la Sartre și mulți alții. Coeziunea discursului se rotunjește eseistic, se intersectează cu afectele personajelor într-un mixt derivat din existențialism și experiențe abisale, clamate ca limite ale suportabilității în pierdere. Se afișează surâsul peste dezastre și neîmpliniri. Se discută despre frumos și sublim. Se râde. Cei doi se copilăresc, au nostalgii, se trece peste tragedia pierderilor, a lipsei acute de perspective. Singurătăți în derivă. Delir în doi ca la Ionesco. Personaje post-beckettiene cramponate într-un prezent arid. Obiectele luate în discuție beneficiază de flash-uri video pe pereții laterali într-o supradimensionare a obsesiilor (luna, câinele de companie, frumusețea arhitecturală, etc.).
O farsă a supraviețuirii tratată cu finețe și discernământ conjunctural. Un joc al apropierii singurătăților care explodează realmente într-un moment muzical foarte bine ales, de mare efect, cu celebrul Je t'aime... Moi non plus... cu Serge Gainsbourg și Jane Birkin din anii '60. Mișcările dansante pe acest fond muzical sunt de mare expresivitate, păcat că nu este dat în program și numele coregrafului. Îl găsim responsabil cu muzica pe Łukasz Bzowski. Oricum, momentul muzical creat este un punct culminant în spectacol, după care monologul grav susținut de Dorota Segda pare atașat, lipit artificial.
Este evidențiat motivul pierderii irecuperabile. O exacerbare a sensibilității fiicei care sfârșește tragic. Cuplul fragil închegat găsește resurse să se integreze, să reînvieze. Actorii pășesc cu timiditate, cu greutate resimțită drept povară, printre spectatori. Dorota Segda și Zbigniew W. Kaleta creează fizionomii concludente ale omului de azi, bântuit de neliniști, atacat de agresivitatea vieții, depozitar al trăirilor contradictorii, adesea bizare. Dorota Segda e drapată într-o rochie excesiv înzorzonată spre a-i apăra și masca fragilitatea, la care renunță treptat în fața adevărurilor ultimative. Ea devine un simbol al feminității oscilante ce-și descoperă lacunele, neîmplinirile, dar și senzualitatea. Zbigniew W. Kaleta punctează hotărât psihologia unui bărbat în criză. Amândoi umplu scena cu un întreg univers de neliniști așa încât fisurile, rupturile în sens interpretativ, sunt excluse.
(foto: Magda Hueckel)