Poza de mai sus e un... text: scrisoarea lui Akira Kurosawa către Ingmar Bergman, când acesta din urmă împlinea 70 de ani. Pentru cei care poate că nu sunt familiarizați cu limba engleză, am făcut o traducere aproximativă.
"Dragă domnule Bergman, permiteți-mi să vă felicit la cea de-a 70-a aniversare.
Filmele dvs. mă emoționează profund, ori de câte ori le văd, și am învățat mult din ele (..). Vă doresc să fiți sănătos și să mai creați pentru noi multe filme minunate.
În Japonia a trăit cândva un mare artist, Tessai Tomioka (...) A pictat multe lucrări minunate (...), dar, când a ajuns la 80 de ani a început să realizeze picturi mult superioare celor de până atunci, (...) a intrat într-o perioadă de extraordinară înflorire artistică. De câte ori îi văd picturile, înțeleg că omul nu e capabil să creeze opere cu adevărat bune înainte să împlinească 80 de ani.
Omul se naște bebeluș, trece prin tinerețe, prin maturitate și înainte să închidă ochii, redevine bebeluș. Acesta este, după mine, cursul ideal al vieții. Cred că sunteți de acord că omul ajunge să poată crea opere pure, fără nici un fel de limitări, în cea de-a doua lui copilărie. Eu am acum 77 de ani și sunt convins că adevărata mea operă e abia pe cale să înceapă.
Fie să mai trăim un timp, de dragul filmelor noastre.
Akira Kurosawa."
După vârsta de 80 de ani, Kurosawa a făcut Yume / Dreams / Vise, Hachigatsu no rapusodī (Hachigatsu no kyōshikyoku) / Rhapsody in August / Rapsodie în august, Madadayo. Bergman a mai scos Trolösa / Faithless / Infidelitate, apoi boala l-a împiedicat să mai lucreze.
Scrisoarea lui Kurosawa mi-a evocat, prin contrast, ostilitatea față de artiștii trecuți de vârsta a doua, manifestată la noi de o generație care se crede încă tânără. Totuși, nu această atitudine în sine m-a neliniștit. Înțeleg nerăbdarea celor care nu au fost încă răsfățați de onoruri. Până la un punct, frustrarea lor e alimentată și de inerția unor jurii, de teama de risc a acestora, de venerația mecanică față de personalități și obtuzitatea față de orice poetică situată dincolo de orizontul lor de așteptare. Scandaloasă e însă solicitarea, formulată la un moment dat, ca artiștii trecuți de o anumită vârstă să fie scoși din joc. Sigur că nu i s-a dat curs în mod explicit, oficial. Cu toate astea, ea pare a fi avut efect.
Andrei Șerban a fost ignorat de un juriu (al premiilor UNITER 2023 - nota LiterNet) din care, din păcate, am făcut și eu parte. Mai rămânea Purcărete. S-a cerut "refacerea nominalizărilor" și înlocuirea lui cu un reprezentant al "generației de regizori-regizoare de 30-40, până la 50 de ani." Motivul invocat nu a fost așadar calitatea spectacolului, ci vârsta artistului, poate și sexul lui.
Să zicem că s-ar interzice nominalizarea spectacolelor regizate de artiști trecuți de 60 de ani. Asta ar însemna ca Mihai Măniuțiu (n. 1954), Alexandru Dabija (n. 1955), Victor Ioan Frunză (n. 1958) să nu mai spere la vreo recunoaștere din partea breslei. Radu Afrim (n. 1968) ar mai fi în cărți preț de vreo cinci ani. Dacă limita nu coboară la 50 de ani. Dacă, totuși, coboară, atunci generația Theodor-Cristian Popescu (n. 1967), Theo Herghelegiu (n. 1967), Cristi Juncu (n, 1968), Vlad Massaci (n.1968) ș.cl. trebuie să-și ia adio de la perspectiva vreunei nominalizări.
Ce ar rezulta? O țară fără bătrâni.
Numai că o țară fără bătrâni nu e neapărat o țară tânără.
Oare aceste tensiuni între generații, ar mai fi avut ele loc dacă noile ideologii nu ar fi impus înlocuirea valorii cu criterii extra-artistice, cum ar fi vârsta, sexul, rasa, opțiunile sexuale ș.a.?
În anii '90, printre nominalizații și premianții UNITER pentru regie se regăseau Victor Ioan Frunză (33 de ani), Tompa Gabor (36), Mihai Măniuțiu (37), Dragoș Galgoțiu (38), Ducu Darie (42), Alexander Hausvater (44), Andrei Șerban (50), Cătălina Buzoianu (70). Vârsta nu părea să joace vreun rol. Valoarea artistică, însă, da.
În mod inevitabil, detronarea valorii a început să alimenteze speranțele mediocrităților la o ascensiune care, altminteri, nu le-ar fi fost la îndemână. Dacă valoarea spectacolelor lor nu e convingătoare, măcar să fie premiate. Chiar dacă aceste premii nu recompensează performanța artistică, ele le dau beneficiarilor iluzia de valoare.
Iar aceia dintre ei care nu-și fac iluzii, se mulțumesc cu valoarea de marketing a acestor distincții.
În artă, tinerețea și bătrânețea nu sunt categorii artistice. Ați văzut destule spectacole bătrânicioase montate de regizori tineri: somnolente, previzibile, prăfuite, paralizant de prudente tematic și estetic. "Deadly theatre", cum a zis Brook. Și viceversa. Un exemplu recent, care a provocat în 2022 un scandal de proporții prin absența lui dintre cele nominalizate: A doktor / Doctorul, montat de octogenarul Andrei Șerban la Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely" din Timișoara. Un spectacol care-ți taie respirația, teatru viu (în accepția aceluiași Peter Brook), jucat impecabil, abordând teme de o actualitate răscolitoare.
Kurosawa plasa acea perioadă de grație, acel "second babyhood" în care artistul e capabil să creeze "pure works without any restrictions", la senectute. Cred că toți artiștii autentici, indiferent de vârsta biologică actuală, au dreptul, dacă nu datoria, să spere că acea "second babyhood" va veni. Ar fi, această speranță, și un motiv de respect reciproc.
*
Cu ceva timp în urmă, actorul Cosmin Șofron a avut gentilețea[i] să evoce pe FB lansarea, în noiembrie 2016, a cărții Commedia dell'arte de David Esrig.David Esrig este, și el, un artist bătrân (n. 1935). Înainte să plece din țară, când era un artist tânăr, a fost primul regizor român pentru care un om de teatru american a trecut oceanul (ca să-i vadă o premieră). Era o senzație la acea vreme. Acum, Esrig nu mai regizează. Din cauză că el își trăiește discret acea "second babyhood" de care vorbea Kurosawa, lumea noastră i-a întors spatele. Ignorând și ceva mult mai important: moștenirea lui David Esrig pentru teatrul românesc.
Acum aproximativ un an am primit, în format word, o carte cu minunatul titlu Naumahia, în care autoarea Ilse Lauer oferea probabil cea mai completă biografie artistică a unui regizor român: David Esrig. Începuturile artistice, marile lui spectacole din România, lupta cu cenzura, montările realizate în Germania și receptarea lor, înființarea Academiei Athanor și, mai ales, metoda lui Esrig - toate se regăsesc în această carte scrisă cu competență și dragoste de o colaboratoare apropiată. Atașamentul marelui regizor și profesor față de țară l-au făcut să-și dorească premiera editorială în România. Dar nici una dintre marile noastre edituri, nici măcar acelea care au datoria să valorifice "moștenirea culturală" (în realitate, un simplu slogan pentru obținerea de fonduri), nu a dorit să publice cartea.
Între timp, ea a apărut în Germania, cu un titlu care să nu-i oblige pe cititorii de azi să-l caute în Wikipedia: "Athanor - David Esrig und die Magie des Theaters" (Athanor - David Esrig și magia teatrului), Frank & Timme, 2023. Dacă vreuna dintre editurile noastre importante s-ar hotărî totuși să-și asume riscul financiar de a o publica (risc relativ redus, dacă ne gândim că precedenta carte a lui Esrig s-a epuizat de mult, și dacă avem în vedere și numărul mare de școli de teatru din România), ar mai avea puțin timp la dispoziție.
"No Country for Old Men"? Da, dar nu numai. Căci cartea Ilsei Lauer despre David Esrig le este destinată în primul rând oamenilor tineri. Oare de aceștia îi pasă cuiva?
Epilog
Acest mic serial s-ar fi putut încheiat fără acest epilog, dar simt nevoia unor ultime lămuriri.
Textul de mai sus, ce poartă titlul unui film celebru, nu afirmă că, în această țară, nu este loc pentru bătrâni, în speță pentru artiștii bătrâni, așa cum greșit a înțeles cineva pe FB[ii]. De altfel, și în filmul respectiv erau eliminați numai acei bătrâni care mai participau la joc. Care se simțeau datori să-și facă treaba și și-o luau în serios. Care acționau sub impulsul iluziei că ar putea influența lucrurile în bine. Și, deci, erau un pericol pentru cei în putere.
Eu m-am referit aici la ignorarea unui spectacol cât se poate de competitiv al lui Andrei Șerban (Doctorul, adaptat de Robert Icke după Profesorul Bernhardi de Arthur Schnitzler) și la solicitarea expresă de ignorare a altui spectacol mare, Antonin Artaud. Familia Cenci al lui Purcărete. Și am reacționat la cererea ca regizorii de o anumită vârstă să nu mai aibă acces la nominalizări și la premii. Firește, o astfel de solicitare nu are (încă?!) șanse de a deveni parte a vreunui regulament. Dar ea poate acționa freatic, ca presiune socială, insinuându-se în mentalul unor oameni chemați să jurizeze. Motivul real al unei astfel de "revendicări" e foarte clar: producțiile "bătrânilor" constituie o concurență căreia contestatarii lor știu că nu îi pot face față. Circumstanța favorizantă: curentul venit de peste Atlantic, încurajând înlocuirea valorii cu alte criterii, fără vreo legătură cu arta. Prin urmare, aici nu a fost vorba doar de apărarea operelor unor Șerban sau Purcărete - oricum, invulnerabile prin VALOAREA lor artistică. Miza era apărarea criteriului valorii în artă, în teatru. Orice alt criteriu este contraproductiv.
Cât despre concurența bătrânilor maeștri - ea este extrem de importantă în primul rând pentru artiștii tineri. Valoarea nu se poate măsura decât în raport cu valoarea. Artistul realmente înzestrat și inteligent este conștient de asta, oricât ar fi de tânăr. Și, cu siguranță, și de nevoia de a învăța de la marii predecesori - precum David Esrig, de pildă.