Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Filme recente în cinematografe


Revista 22, aprilie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cam toate genurile sunt prezente, în ultimul timp, în sălile de cinema - de la animaţie la horror, de la comedie la dramă şi melodramă, de la parodie la thriller politic. Cu două - trei excepţii, toate sunt americane.

Ice Age 2: The Meltdown / Epoca de gheaţă 2: Dezgheţul (2006), regia Carlos Saldanha, e la fel de inventiv ca şi prima parte, cu dialoguri la fel de bune, chiar dacă elementul surpriză lipseşte - e o continuare, la urma urmei. Povesteşte aventurile prin care trec animăluţele atunci când vine dezgheţul, totul se învârte din nou în jurul veveriţei (sau a rudei ei preistorice) şi a ghindei pe care tot încearcă să o prindă. Are, de asemenea, aceleaşi personaje principale ca şi prima parte: tigrul căruia îi e frică de apă, mamutul care se crede pe cale de dispariţie, dar care îşi găseşte o mamuţică ce, la rându-i, se crede aparţinând altei specii etc. La fel ca şi partea I - delicios şi pentru copii, şi pentru adulţi.

Asterix et les Vikings / Astérix şi vikingii (2006) e o coproducţie franco-daneză dar, din păcate, ieşită pe ecranele româneşti în versiune engleză (mă îndoiesc ca n-ar fi existat şi copii franceze!). Cu personajele binecunoscute ale animaţiei franceze - Astérix şi Obelix - filmul e semnat Ştefan Fjeldmark şi Jesper Moller. E nostim şi merge ca destindere. Nu e de nivelul lui Ice Age 2, dar se urmăreşte cu plăcere.

Jarhead / Puşcaşi marini (2005) e cel mai recent film al lui Sam Mendes. Film de război, jonglând cu latura psihologică a personajului principal (Anthony Swofford, jucat de Jake Gyllenhaal) - un tânăr care se trezeşte aruncat în Războiul din Golf din 1990 / 1991. Între M.A.S.H. şi dramele de după Războiul din Vietnam, gen The Deer Hunter sau Birdy, Jarhead începe ca o satiră despre timpul care trece şi tensiunile care se acumulează într-o tabără în care nu se întâmplă nimic şi se aşteaptă să apară ceva - fie chiar şi războiul; şi se termină cu o meditaţie gravă asupra motivaţiilor războiului. Nu e rău, dar putea fi mai mult decât e.

În Lord of War / Traficantul de arme (2005), regia Andrew Nicol, Nicolas Cage joacă rolul unui traficant de arme fără scrupule. Nu contează cui şi în ce scop vinde, atâta timp cât vinde şi cât vânzarea e profitabilă pentru el. Din Africa în Orientul Mijlociu, din Ucraina în Europa de Vest şi SUA, filmul ne poartă prin zone de conflict, prin zone interesate în menţinerea zonelor de conflict sau prin zone de posibil conflict. La urma urmei, nici o politică şi nici un politician care fac legal comerţ cu arme nu sunt mai puţin imorali, ci poate cel mult în legalitate din punct de vedere fiscal. Cu dialoguri bune şi un scenariu OK, Lord of War e genul de film care te face să te întrebi (încă o dată) asupra minciunilor care se ascund îndărătul sloganurilor democraţiei de azi şi asupra mormanelor de cadavre pe care e construită lumea "civilizată".

E foarte bun britanicul It's All Gone, Pete Tong / DJ Superstar - Viaţa la volum maxim (2004), regia Michael Dowse. Fusese proiectat anul trecut, la Cluj, dar numai acum iese în săli. E impresionant mai ales rolul pe care-l face Paul Kaye - un DJ care surzeşte, dar nu se dă bătut. Învaţă să simtă muzica cu tălpile şi palmele, adică să asculte (şi să compună) muzică simţind vibraţiile. Scenariul e foarte bun şi ia o turnură neaşteptată atunci când inevitabilul se produce şi DJ-ul surzeşte complet. Dintr-un film despre un eşec, se transformă într-un film despre un succes. Unul din cele mai interesante din ultima vreme.

E, de asemenea, foarte bine construit Inside Man / Omul din interior (2006), cel mai recent film al lui Spike Lee. Spike Lee, care a schimbat registrul de ceva timp şi care, în loc de filme cu negri din Brooklyn, a trecut la thriller-uri şi filme cu substrat psihologic. Clive Owen joacă aici rolul unui spărgător de bancă (de bancă, nu de bănci!), dar nu unul oarecare. Nu oarecare, în primul rând, pentru că planul e perfect şi spărgătorul nu e prins. Apoi, pentru că nu sparge banca pentru a fura bani, ci pentru a fura ceva dintr-un seif, într-un scop nobil. Substratul filmului (cu puternice implicaţii morale) îi dă tot farmecul, altfel ar fi rămas un simplu divertisment pe marginea unui alt hold-up. Spike Lee se descurcă foarte, foarte bine în gen...

Thumbsucker / Cu degetu'n gură (2005) e un independent american, semnat Mike Mills, despre obsesia multor tineri din societatea americană de a deveni oameni de succes. Lupta pentru succese profesionale poate duce la dezumanizare, ne spun filmul şi regizorul, aşa cum se întâmplă cu adolescentul Justin, care-şi construieşte cariera deja de la 17 ani prin medicamentaţii la limita dopajului. Filmul nu e rău - merită văzut, respiră un cu totul alt aer decât filmele hollywoodiene de gen.

Proof / Dovada (2005), de John Madden, îi are în rolurile principale pe Gwyneth Paltrow, Anthony Hopkins şi Jake Gyllenhaal. E o dramă fără merite speciale, despre o matematiciană (Paltrow) care se zbate între geniu şi nebunie, ambele moştenite de la tatăl ei (Hopkins). Bine jucat, bine scris, bine filmat, filmul e OK, dar fără vreo sclipire. Fusese în competiţia oficială anul trecut, la Veneţia.

A Good Woman / O femeie pe cinste (2004), regia Mike Barker, are în primul rând rafinamentul unui scenariu bazat pe un text de Oscar Wilde. Apoi rafinamentul unui film cu Helen Hunt, secondată de Scarlett Johansson. E o ecranizare în general cuminte, dar pertinentă, cu dialoguri savuroase şi o reconstituire plăcută de epocă. Un film de văzut, dar mai ales de ascultat.

Dintre comediile mai bune din ultima vreme - The Pink Panther / Pantera Roz (2006), regia Shawn Levy, e plin de dialoguri irezistibile, cu inspectorul Clouseau - pivotul în jurul căruia se-nvârt celelalte personaje: Steve Martin şi Jean Reno, în rolurile principale, într-o serie de aventuri provocate de furtul diamantului - dus în America.

Nu e rea nici Prime / Cu iubirea la psihiatru (2005), regia Ben Younger, despre o femeie de 37 de ani (Uma Thurman) care se îndrăgosteşte de un băiat de 23 (Bryan Greenberg), a cărui mamă (Meryl Streep) e chiar psihanalistul femeii... De aici o serie de confuzii şi ascunzişuri care trec de la dramatic la comic şi invers şi care nu ştii cum se vor termina. Iar surpriza e unul din punctele forte ale filmului. Plus cele două actriţe!

E surprinzător de amuzant, pe alocuri, cel puţin pentru o continuare a unei comedii hollywoodiene, Big Momma's House 2 / Acasă la Coana Mare 2 (2006), regia John Whitesell. Meritul major e şi al scenaristului / scenariştilor (dialogurile sunt bune), dar şi al lui Martin Lawrence - un bun actor de comedie. Să nu vă aşteptaţi însă la cine ştie ce, doar la un film în cea mai mare parte deconectant.

E amuzant până la un punct şi Fun with Dick and Jane / Distracţie cu Dick şi Jane (2005), regia Dean Parisot, oricum mai amuzant decât te-ai aştepta de la un film cu Jim Carrey. Jim Carrey, care - poate părea surprinzător - e un actor de dramă mult mai bun decât unul de comedie. Aici însă îşi limitează (sau poate că regizorul ştie să o facă) grimasele excesive, care de obicei îi stricau totul.

Ceea ce nu se întâmplă în cazul parodiei Date Movie / Date Movie - Despre dragoste şi alte aiureli (2006), regia Jason Friedberg şi Aaron Seltzer, cu glume atât de nesărate în 99% din cazuri, încât pentru restul de 1% când râzi, în nici un caz nu merită deplasarea la cinema, nici măcar pierderea timpului la TV, atunci când filmul va intra pe micile ecrane. Date Movie e o parodie la mai multe filme americane şi britanice recente, printre care Bridget Jones's Diary, Meet the Parents, Meet the Fockers sau chiar Kill Bill: Vol 1 în câteva secvenţe.

De evitat şi Two for the Money / Viaţa ca un pariu (2005), regia D.J. Caruso, în care nici rolul lui Al Pacino nu poate compensa lipsa de imaginaţie a scenariului. Aşa cum de evitat sunt mai multe filme de acţiune: Zathura: A Space Adventure / Zathura - O aventură spaţială (2005), regia John Favreau, fără absolut nimic care să-l facă să rămână; Derailed / Fără control (2005), regia Michael Håfström, thriller cu pasiuni puternice, cu Clive Owen şi Vincent Cassel; Rumor Has It... / Secrete de familie (2005), regia Rob Reiner, despre dilemele sentimentale ale unei tinere (Jennifer Aniston); sau Basic Instinct 2 / Instinct primar 2 (2006), regia Michael Caton-Jones, la care doar renumele primului şi strălucirea (de mult apusă) a lui Sharon Stone ar putea să vă atragă.

Aeon Flux (2005), regia Karyn Kusama, e un SF cu destul de multă imaginaţie vizuală, dar cu puţină imaginaţie scenaristică. Ar merita văzut pentru o parte din efectele speciale. Tot în seria SF-urilor, V for Vendetta / V de la Vendetta (2006), regia James McTeigue, e pe alocuri impresionant ca desfăşurare de forţe, dar cam prea ambiţios pentru resursele scenaristice limitate. Legenda modernă şi parabola cu referinţe în istoria cinematografului, V for Vendetta poate fi şi el văzut de fanii genului, fără prea mari regrete în caz contrar.

The Matador / Matadorul (2005), regia Richard Shepard, e un film cu Pierce Brosnan (bineînţeles că duce vieţi paralele) care nu-şi găseşte tonul. Ezită între film psihologic ce reflectează pe marginea dramei profesionistului bătrân, ce trebuie să iasă din scenă; eroul singuratic; valoarea vieţii de familie..., fără să o aprofundeze pe vreuna dintre ele.

Avem şi două horror-uri: Hostel / Căminul ororilor (2005), regia Eli Roth; şi When a Stranger Calls / Apel misterios (2006), regia Simon West. Primul e un film cu buget mic, gratuit cât cuprinde, cu orori care se petrec într-un hostel din Slovacia, unde sunt măcelăriţi occidentali de către alţi occidentali care plătesc bani grei ca să-i măcelărească pe occidentali (sic!). Al doilea - destul de bine tensionat şi cam atât. Ambele au o imagine bună, nimic de zis, dar plusurile se opresc aici.

E 100% de evitat canadianul Nouvelle-France/ Noua Franţă (2004), regia Jean Beaudin - film istoric nu doar foarte lung (142 min), dar şi fără nici un strop de imaginaţie, tensiune ori mesaj.

În afară de câteva scene somptuoase de gen, de câteva poante inspirate şi de Uma Thurman, musicalul The Producers / Producătorii (2005), regia Susan Stroman, cu greu reuşeşte să te prindă. Îi dăunează mai ales scenele "lungite" care, din cauza asta, îşi pierd hazul şi ajung să enerveze şi, în ansamblu, jumătatea de oră în plus (134 min. în total).

În sfârşit, îl putem auzi pe Johnny Depp vorbind (porcos) british şi revoltându-se în The Libertine / Libertinul (2004), regia Laurence Dunmore. Deep interpretează un personaj aparte din istoria Angliei - John Wilmot, conte de Rochester, inteligent, stilat şi foarte provocator în egală măsură. Imaginea e foarte bună, atmosfera bine construită. Pe lângă Depp - John Malkovich jucându-l pe rege. De văzut.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


Alte articole

 La ce filme ne uităm de Paşti? Life of Brian, Jesus of Nazareth and more, Anca Mureşan
 Rezidenţa de scenaristică Pustnik şi-a ales primii invitaţi pentru 2019, Comunicat de presă
 Înscrieri la Rezidenţa internaţională de scenaristică Pustnik, 2019 , Comunicat de presă
 Espacio femenino - Proiecţii de filme la Instituto Cervantes Bucureşti , Comunicat de presă
 Filme clasice ale cinematografiei argentiniene la Institutul Cervantes din Bucureşti, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer