Înainte de a începe spectacolul propriu-zis am avut spectacolul apariției regizorului Andrei Șerban, însoțit de două actrițe, pentru a ne lămuri că ceea ce urmează să vedem în una dintre serile premierei / avanpremierei (20 decembrie 2023) este din cauza unui accident nefericit. Astfel Iocasta va fi "împărțită" în două de cele două actrițe: trupul / dublul (Ilinca Neacșu) se va modula pe ceea ce va spune vocea (Cerasela Iosifescu). De aici, iată, un ceva inedit în desfășurarea spectacolului din acest decembrie 2023.
Într-un cadru scenografic (Carmencita Brojboiu), ce se va adapta rapid oricărei scene din spectacol, debutează toată această (remodelată) poveste, ce pare la început banală, arhicunoscută: o conferință de presă a unui candidat la președinție. Din strigătele reporterilor aflăm numele candidatului: Oedip (Vlad Zamfirescu). Costumul închis la culoare, cămașă albă ce pare neglijent purtată, cravata care atârnă ca un laț, și emoția candidatului rezultată din firescul trăirii unui astfel de moment ne așază într-un timp ce ne este cunoscut.
Am alăturat Foaia de Sală ca să fie mai simplă identificarea personajelor și a actorilor care le joacă în spectacol. Un spectacol plin de surprize, în care fiecare actor a menținut la același nivel pe tot parcursul desfășurării acestuia ștacheta atât de sus ridicată de regizor.
Dar să o luăm de la început.
Un grup de oameni dau năvală în fața scenei și lasă loc în primul rând pentru trei-patru, dintre care unul ține în mână un microfon. Este o conferință de presă a candidatului la președinție, candidat la puterea cea mai mare în stat, un stat de nu știu unde. Este ultima ieșire în public a candidatului înainte de anunțarea rezultatelor votului popular. Candidatul este nimeni altul decât Oedip (Vlad Zamfirescu).
Pare totul în regulă, dar când intrăm în spatele ușilor de obicei închise "muritorilor de rând", vedem că aparența de unitate pe care o arată în afară echipa candidatului este plină de goluri și contraziceri.
Starea de febrilitate, bine ascunsă, și simțirea în nări a mirosului viitoarei victorii a lui Oedip, este parcă voit potolită de Creon (Andi Vasluianu), șeful de campanie al lui Oedip și fratele Iocastei. Oedip este soțul Iocastei și împreună au doi băieți, Eteocle și Polinike, și o fată, Antigona (în tragedia lui Sofocle mai exista o soră, Ismene, la care Icke a renunțat) și toți cinci formează o familie, unde pare că totul este normal.
La presiunea publicului, Oedip face o promisiune: scoaterea la lumină a adevărului despre moartea predecesorului său, Laios, și prezentarea propriului certificat de naștere. Aceasta chiar dacă Tiresias - prezicătorul (Ana Ioana Macaria) vede lucruri nefaste în viitorul său. Dar Oedip are puterea să-și dorească să afle adevărul, un adevăr pe care crede că-l deține, dar culmea este că în fapt nu-l deține. El este sigur că acest adevăr îi va ușura viața. Dar știm cu toții că de foarte multe ori adevărul vieții noastre, adevărul ascuns, nu ne aduce liniștea. La rândul ei minciuna ne face să vedem altfel, să vedem deformată propria realitate. Cum o fi mai bine?
Construcția pe care o face Andrei Șerban, în asociere cu Daniela Dima, acestui spectacol este că fie întuneric sau lumină noi să credem că relațiile în sânul familiei lui Oedip, ce curând ar putea deveni familia prezidențială, sunt relații "normale", ca-n orice familie normală. La un moment dat ni se dă senzația că suntem trimiși prin câteva aluzii într-o zonă politică, dar nu a fost așa. Oedip este un politician atipic, el se comportă într-un fel care este împotriva a ceea ce ar trebui să-l preocupe ca politician, pune în prim-plan iubirea, fiind sigur că de acolo îi vine fericirea.
Apariția Meropei (Manuela Ciucur), mama lui Oedip, care își dorește o discuție între patru ochi cu acesta, e cea de a doua amenințare după cea a lui Tiresias, prezicător de vieți rupte. Amânarea de către Oedip a acestei discuții, împotriva cronometrului care măsoară timpul rămas, este amânarea verdictului sorții.
Antigona (Andrada Corlat, jucată alternativ și de Teodora Crișan și, după revenirea Ceraselei Iosifescu, de Ilinca Neacșu) și Creon - în pofida neînțelegilor pe care le are fie cu Iocasta, fie cu Oedip care are suspiciuni că acesta complotează împotriva sa - sunt printre puținii preocupați de soarta zilei ce va urma zilei de mâine, principala preocupare a lor fiind legată de promisiunea lui Oedip de a rezolva enigma morții lui Laios. O moarte banală se transformă sub ochii noștri, așteptat, dar nu mai puțin cutremurător, pentru cei care știu textul lui Sofocle sau care au citit Legendele Olimpului ale lui Alexandru Mitru în copilărie.
Un Șofer apare ca martor al unor lucruri din trecut (Lucian Ifrim) și golurile de memorie ale lui Oedip din adolescență încep să se umple cu informații noi. Iar de la imaginea unei vieți normale suntem duși într-o lume a minciunii, care ne dezvăluie că uneori, în unele părți ale vieții noastre, adevărul este un oaspete nedorit.
Apariția acestor personaje (Merope și Șoferul) schimbă brusc cursul spectacolului lămurind necunoscute, pe care le văzusem fără să le înțelegem, pe care nici personajele nu le înțeleseseră, chiar dacă Tiresias apăruse și ne prevenise. Am simțit numai din modulările vocii lui Tiresias că nu ne așteaptă nimic bun, dar câți se gândeau în ce direcție va merge povestea?
Andrei Șerban cu înțelepciune și multă știință de a doza misterul pus de Sofocle și de Icke în text, ne conduce, fără să ne dăm seama, chiar prin plină lumină, făcându-ne însă să nu o vedem, și apoi ne întoarce la lumină, la adevăr.
Apoi textul se duce să exploreze marea iubire dintre Oedip și Iocasta, și acolo ne confruntă cu alt blestem, cei doi fiind condamnați de destin să trăiască ceea ce știm deja din mit, dar și din detalii presărate în textul piesei la care nu am fost suficient de atenți pentru a desluși ceea ce avea să urmeze. Iar iubirea aceasta, fără nici un fel de șansă, va fi pedepsită crunt! Iar Andrei Șerban ne arată pedeapsa într-un tablou de mare plasticitate, care ne transmite vibrație, ce ne arată unde te duce drumul minciunii de sine, fuga de a te vedea cine ești.
Cred că pentru actorii spectacolului este o mare șansă acest spectacol unic, o revenire la teatrul acela pe care numai Andrei Șerban știe să îl pună pe scenă. Nu-mi place să-l laud pe Andrei pentru că am colaborat și poate părea că sunt subiectiv, dar ceea ce scriu este o recunoaștere sinceră a admirației în fața felului în care se dedică teatrului, a felului în care construiește teatrul.
M-a încântat că am găsit în distribuție o actriță pe care, de fapt, Andrei Șerban a adus-o în Teatrul Bulandra și care a dovedit din nou că este un mare talent. Andrada Corlat este o Antigona care ajunge, fără efort, să fie convingătoare și prezentă, să se impună chiar într-un rol secundar, deși ar fi o greșeală să considerăm Antigona un rol secundar doar pentru că are un număr mai mic de replici decât alte personaje. La fel Merope, așa cum o interpretează Manuela Ciucur, face ca personajul să nu fie unul secundar, ci să devină unul dintre axele care învârt mecanismul acțiunii spectacolului.
Un personaj care participă la întreaga construcție a piesei, fără să spună multe vorbe, Corin, ca o umbră misterioasă, ca un martor al multor întâmplări din viața Iocastei, este prezent chiar când nu este pe scenă. Interpret: Adrian Ciobanu, un actor care cred că s-a născut pe scena teatrului.
Andi Vasluianu face din Creon un personaj aparent oscilant, prezent dar fără să sară în ochi, așa cum adesea întâlnim în lumea politică, credincios poziției pe care o are lângă Oedip.
Și ajungem la o idee de succes a spectacolului văzut la această premieră / avanpremieră, idee născută din cauza unei întâmplări nedorite, anume accidentarea actriței Cerasela Iosifescu cu câteva zile înainte de spectacol, care l-a obligat pe regizor să o despartă în două pe Iocasta, în voce și trup.
Vocea Iocastei este într-adevăr, prin vocea Ceraselei Iosifescu, vocea iubirii, incredibilă, blestemată, interzisă, nedreaptă, și a mâniei împotriva sorții. Chiar așa, aproape imobilizată într-un scaun, artista umple de multe ori scena și dă senzația că Iocasta își cunoaște soarta, dar dorința de a-și împlini iubirea îi dă puterea de a rezista, de a înfrunta propria cădere.
Ilinca Neacșu, dublul Iocastei, cum scrie pe foaia cu distribuție, corpul, se mișcă corect, atent, și în ritmul vorbelor celeilalte părți a Iocastei, vocea.
De amintit și cei doi băieți ai cuplului Oedip-Iocasta, doi răsfățați puși pe năzdrăvănii, ce lasă loc invidiei și violenței fizice, două prezențe de urmărit: Tiberius Zavelea și Eduard Chimac (jucați alternativ de Matei Constantin și Radu Ștefan Bănică).
Și ajungem și la Oedip. Consider ca Oedip este unul dintre rolurile care îl vor fixa pe Vlad Zamfirescu ca un foarte important actor al scenei. Vlad Zamfirescu își face apariția ca o mare vedetă dintr-un film politic american, un candidat la cel mai înalt post politic dintr-o țară mare, înconjurat de reporteri, ziariști, microfoane, fotografi, gălăgioși și agresivi, și cărora le răspunde pe rând. Știm că el este Oedip, personajul pivotal al acestei istorii. Cu experiența sa de actor principal, cu maturitate, Vlad Zamfirescu, aduce pe scenă un Oedip ambițios și fără ezitare în opțiunile sale, care se află în permanență în mijlocul acțiunii, atenția noastră fiind în principal orientată către el, către soarta lui. Există un parcurs pe care-l străbate personajul Oedip, care îmbină laturi diverse ale personalității umane, de la un ambițios și egocentric om politic, la creator de "scheme" politice, la cercetător al propriei vieți, la bărbatul care iubește cu o pasiune de neoprit, la izbucniri nervoase când nu este ascultat, la omul care-și va înfrunta soarta și se va supune pedepsei cuvenite. Vlad Zamfirecu ne conduce prin acest parcurs, ne arată nuanțe și dă viață și carne personajului Oedip. Mă bucur cu sinceritate că îl văd pe Vlad Zamfirescu într-un spectacol regizat de Andrei Șerban și Daniela Dima, mă bucur că această întâlnire are loc pe scena Teatrului Bulandra.
Scenografia este simplă, curată, sobră, asigurând dinamism spectacolului, folosind două culori care-ți rămân pe retină, alb și roșu și care ne ajută să înțelegem simbolurile de iubire și crimă. Și, cel mai important, joacă alături de actori. Carmencita Brojboiu umple scena cu mobilier sau o golește de aceste "lucruri" și mai apoi găsește soluțiile potrivite pentru a rupe scena, pentru a ajuta starea de tensiune, dând loc ascunzișurilor pentru clădirea minciunii.
Luminile și imaginile proiectate sunt creații ale cuplului Radu Daniel-Cristi Niculescu, dar nu poate fi neglijată prezența lui Florin Manu, un excelent mânuitor al luminilor.
Prin Oedip, Andrei Șerban ne face un mare cadou acum în preajma sărbătorilor, și în plus ne propune, nu mai știu a câta oară, un teatru adevărat, care ne face să stăm nemișcați timp de două ore și jumătate, să gândim la ce este adevărul și minciuna ascunsă, de ce avem nevoie să vedem, să vedem lumina, să ascultăm vocea destinului nostru.
La finalul acestui spectacol pe care îmi doresc să-l revăd îl aplaud pe Andrei și echipa pe care o conduce, fără să mă scol în picioare (după cum îi este dorința), dar cu o mare admirație.
(Douăzeci și unu - douăzeci și doi decembrie două mii douăzeci și trei, București)
(foto: Andrei Gîndac)